Și acum scrieți: ”Patru rațe crăcănate mi-au făcut ouă pătate. Cine știe cum se scrie să mi-o spună numai mie.”

Creionul meu înainta cu greu pe hârtia aspră a caietului de citire. ”Patru rațe crăcănate miau făcut ouă… ”

– Măi, da ce mai miaună rațele tale, aud din spatele meu vocea doamnei Andrieș, profesoara noastră de limba română. Doar că eu am spus rațe nu pisici.

Un potop de râsete a umplut clasa și s-a suprapus peste roșeața ce mă năpădise.

– Doamna profesoară, dar eu am scris cum am auzit.

– Așa ai auzit e adevărat, dar judecata ta unde o fi ? Trebuie să și gândești un pic ca să scrii corect. Acum scrie de nouăzeci și trei de ori : ”mie-mi place numa somnul și mâncarea, dar nu munca și sudoarea.”

– De ce de nouăzeci și trei ? mă intrig eu.

– Pentru că asta era vârsta mamei mele când mi-a adus aminte această strigătură. Și acum, la treabă.

– Știți eu sunt mai bun la istorie, am încercat să dreg salata, că acolo se vorbește de vechii viteji și de patrioții care s-au bătut pentru noi.

– Din fericire dragul meu, acum nu mai e nevoie să te bați cu nimeni pentru a arăta cât ești de patriot. Dar dacă vrei într-adevăr să-ți arăți patriotismul, primul pas ar fi să înveți să scrii și să vorbești corect românește.

CITEȘTE ȘI:  Înmulțirea cu opt

Întâmplarea a făcut ca în scurta vacanță pe care-am petrecut-o în țară, să mă întâlnesc întâmplător cu doamna profesoară de limba română.

– Ei cum mai stai cu patriotismul domnule expatriat, mă întreabă ea cu un surâs.

– Mă străduiesc în continuare să folosesc limbă română cât mai corect posibil peste tot pe unde mă aflu.

– Bine faci, pentru că pe aici tot mai puțini își mai aduc aminte de limba noastră cea curată. Cât despre scris, de multe ori mi-e și rușine să citesc gazetele datorită nivelului la care sunt mulți din noii așa-ziși jurnaliști.

– Până la urmă, nu toată lumea a avut șansa să vă aibă dascăl, încerc eu să o îmbunez.

– Ei na, tot curtenitor ai rămas, dar să știi că dascăli buni mai sunt, dar ne omoară politicalele cu schimbările de programă după ureche. Și chiar dacă vor profesorii să-și facă treaba cum trebuie, a dispărut interesul. Acum se învață mai ales cum să faci banul repede și să-l lași la barurile de fițe. Dacă nu eram bătrână, nu știu, zău, dacă nu-mi luăm și eu lumea-n cap.

Întors la Montreal, am avut plăcerea de a fi invitat la gala Meritas a școlii Junimea Română.

De câțiva ani am bucuria de a fi prezent la festivitatea de sfârșit de an, unde cei mai silitori dintre elevi primesc mici cadouri și coronițe. Această școală pe care o pot numi copilul de suflet al Otiliei Tunaru, se străduie cu mijloace reduse, dar cu un entuziasm de excepție să călăuzească pașii copiilor români – și nu numai – spre performanță. Se învață română, franceză, engleză și mai ales matematică. Tot aici, oamenii cu suflet mare ajută noua generație să deslușească tainele jocului de șah, practica karate-ului, al cântecului sau dansului.

CITEȘTE ȘI:  Cu și despre Phoenix

Privind programul artistic prezentat de micii laureați, am avut un vis. Undeva pe o stradă umbrită de arbori bătrâni, era o școală mare, mare, pe care scria cu litere aurite Școală Română din Montreal. Dacă va fi posibil așa ceva într-un viitor apropiat, depinde de noi toți.

Eu cred că o asemenea școală poate fi cheia de boltă pentru ca limba și cultura ce ne leagă, să continue să existe, aici departe de locul de obârșie. După părerea mea, acest lucru va face diferența pentru noile generații născute aici. Sau le ajutăm să se integreze cât mai bine în această societate, sau vor fi asimilate.

Vreau să dedic aceste rânduri mamei mele, fie-i țărâna ușoară, căreia i-am promis odată, demult, că nu-mi voi uita nici limba și nici tradițiile, oriunde mă va purta destinul. 

Ad