Metehnele oamenilor nu se schimbă uşor. Unii ar zice că nu se schimbă deloc. Bunăoară, cine s-a deprins să mintă, va minţi cum respiră. Ba chiar se va convinge pe sine însuşi că minciuna pe care o proliferează este adevărul pur.
Minciuna oferă născocitorului un cadou otrăvit: confortul temporar în plan psihologic.
Disimularea realităţii capătă un scop „nobil”, acela de a te salva în diferite împrejurări sau, la scară mai mare, de „a salva” un grup, o naţiune, ba chiar umanitatea (cazul bolşevicilor).
Exagerarea este o formă a minciunii, aparent mai puţin periculoasă. Astăzi, în România, şi între români, indiferent unde s-ar afla, se exagerează: „e un dezastru”, „nu merge nimic”, „ne-am pierdut şi ultima speranţă”, „ăilalţi sunt hoţi, răi şi nemernici, noi suntem cinstiţi, buni şi liberi”. Întotdeauna „ăilalţi” sunt de vină, fie că este vorba de politică, fie de viaţa de zi cu zi a oamenilor obişnuiţi. Pe ideea mai veche, din vremea socialismului multilateral dezvoltat, că „e de la ei!”. Adică problema „e de la ei”…
Nuanţele aproape că au dispărut, fapt ce diminuează empatia, respectiv punerea în locul celuilalt. De aici şi până la intoleranţă nu este decât un pas care se face, de câţiva ani, prin reţelele sociale.
Gândim mai puţin, criticăm mai mult
Oamenii au impresia că deversându-şi frustrările şi dezamăgirile personale pe Facebook, de pildă, îşi afirmă existenţa ca fiinţe gânditoare. „Uite, sunt şi eu pe aici! Nu mă las prostit!”, pare a fi strigătul din spatele computerului. Necazul este că, adesea, tocmai aceia care nu vor să fie prostiţi cad victime ale „prostirii pe faţă”.
„Reţeta” e simplă: oameni care, în viaţa reală, lasă impresia că sunt rezonabili renunţă la orice filtru în lumea virtuală şi caută cu disperare confirmări pentru propriile nelinişti existenţiale. Torentul fricilor cotidiene, exprimate pe Facebook, este orientat cu dibăcie de specialişti în manipulare, atât spre consum, cât şi spre zona politică. Aşa apar elixire ale fericirii în cuplu, tratamente simple şi miraculoase ale unor boli incurabile, „ţinute ascunse” de forţe oculte, câte 10, 12 sau 15 reguli de viaţă ale maeştrilor tibetani, vaccinuri „satanice” care trebuie neapărat evitate pentru „salvarea” propriilor copii şi câte şi mai câte altele.
Milioane de like-uri şi de comentarii stupide inundă clipă de clipă ecranele device-urilor, purtând pe valul lor uriaş exagerări grosolane şi minciuni sfruntate. Aşa cum energia solară este captată şi utilizată, tot aşa energia negativă produsă de reţelele sociale ajunge să alimenteze „obiective strategice” ale specialiştilor în manipulare. Exagerările trebuie doar stimulate pentru a conduce la minciună, iar minciuna la intoleranţă. Natura umană este predispusă la exagerare, iar orgoliile sunt gâdilate de atenţia aparentă care li se acordă prin întrebări de genul „What`s on your mind?” (modul în care Facebook te invită să postezi ceva ce-ţi trece prin cap).
Nu răspunzi unei minciuni cu altă minciună
Interesant ar fi să vedem diagrama respectului de sine al românilor utilizatori de Facebook, de la momentul la care şi-au creat contul şi până astăzi. O asemenea reprezentare grafică ne-ar permite să constatăm ce am pierdut şi ce am câştigat participând la „dezbaterile” din lumea virtuală.
Timpul alocat „dezbaterilor” virtuale nu ni-l mai dă nimeni înapoi, însă am putea înţelege efectul interacţiunii cu tot felul de indivizi certaţi cu logica elementară şi cu bunul simţ, care s-au văzut „publicaţi” pe reţelele sociale. O persoană rezonabilă nu poate ieşi bine dintr-o astfel de „confruntare de idei”.
Degeaba încerci să-i aduci argumente unui analfabet funcţional pentru că, oricum ai da-o, el citeşte una şi înţelege cu totul altceva. Ba chiar vine cu „dovezi” găsite în colţuri obscure ale internetului, potenţate de jigniri şi atacuri la persoană. Formula argument – contraargument funcţionează numai dacă ai interlocutor. Ori reţelele sociale sunt pline de opinenţi şi sărace în interlocutori autentici.
Tuturor acestor neajunsuri li se adaugă ambiţia de a-i da „şah mat” celui cu care te contrazici, de unde apare forţarea argumentului. Riscul de a păcătui tu însuţi prin exagerare nu-i deloc neglijabil. Într-o discuţie „faţă către faţă”, privirea, grimasele, gestica celuilalt te invită la moderaţie şi la o mai corectă cântărire a justeţii argumentelor invocate.
Este uman să vrei să ai dreptate, dar este imoral să încerci să ai dreptate cu orice preţ. Dubiul constituie barometrul bunului simţ, al cinstei intelectuale. Trist e că dubiul este eliminat, în fiecare clipă, din bătăliile noastre virtuale.
