Suntem atât de grăbiți să trăim încât, de foarte, foarte multe ori, uităm să gândim.

Nu găsesc o altă explicație pentru nonșalanța cu care semenii mei se lasă pradă falsului pe care-l răspândesc plini de satisfacție pe unde pot: în familie, în discuții cu prietenii și, mai ales, pe Facebook, locul unde toți suntem formatori de opinie (și nu glumesc când spun asta).

Cu toate acestea, falsul e, majoritar, foarte ușor de dovedit ca fals dacă ne-am pune o singură întrebare: „dar dacă nu e adevărat?”. Întrebarea asta ne-ar activa acel ceva numit simț critic și după o scurtă interogație am realiza grozăvia pe care suntem pe punctul să o comitem.

Să luăm povestea minunatei președinte a Croației, Kolinda Grabar-Kitarović. Întâi au fost pozele cu ea în costum de baie. Atât de multe încât ar fi trebuit să te întrebi dacă chiar o persoană care și-a petrecut o grămadă din timp în politica înaltă merge la plajă cu fotografii după ea.

Dar doamna cu nurii la vedere era Coco Austin, soția rapperului Ice-T, nu președinta Croației.

A apărut apoi o mare listă cu realizările Kolindei: salarii mai mari, ordine date companiilor private să crească salariile, scăzutul salariilor miniștrilor etc. Ce să mai vorbim, Croația părea un paradis sovietic care, sub conducerea sa, era un exemplu pentru România. Totul părea o ilustrată sovietică. Poate și era una, pentru că toate faptele puse în cârca președintei croate erau false.

CITEȘTE ȘI:  Ce-ar fi?

Vorbesc de astea fiindcă sunt sigur că le-ați văzut mai toți. Dar să adăugăm la ele prafurile minune care combat cancerul, vaccinurile care omoară, fotografiile trucate cu tot felul de mesaje care te fac să crezi că vine sfârșitul lumii (e unul cu o fata care are un afiș pe care scrie că vrea interzicerea bărbaților albi, ceea ce i-a făcut pe toți trumpiștii să sară-n sus contra progresiștilor).

De unde atâta fascinație pentru toate falsurile de felul ăsta? Cum, prin ce miracol am ajuns să credem tot ce vedem?

Care e mecanismul care-i face pe oameni să creadă ce răspândesc ei pe Facebook, dar să fie foarte reticenți față de ceea ce transmite presa? Pentru că, nu-i așa, dacă e presă, e fake news, ba chiar dușmanul poporului, cum a zis Trump.

Am avut o discuție cu un domn pe Facebook și i-am atras atenția că informația pe care o distribuie este falsă. Mi-a răspuns: „nu îmi pasă dacă e falsă sau nu. E amuzantă. Știre falsă sau nu, mesajul este acolo și eu ader [la el]”. Mesajul era rasist.

Poate despre asta e vorba. Răspândim falsul pentru că el se pliază pe fobiile, pe rasismul, pe homofobia din noi. Îl răspândim pentru că e neacceptabil social, mai ales într-o țară cum e Canada, să spunem că suntem rasiști sau că-i urâm pe homosexuali. Acea știre falsă, acea „meme” trucată și prezentată ca adevăr acționează pentru noi ca un purtător de cuvânt. Și like-urile pe care le luăm sunt o dovadă că nu suntem singuri. Iată, mai sunt și alții ca noi. Și ei îi urăsc pe arabi sau pe negri sau pe gay.

CITEȘTE ȘI:  Asurzitoarea tăcere a ambasadelor românești

Și de-asta ziceam la început, cred că uităm să gândim.

Ad