Autograf de artist – Ovidiu Lipan Ţăndărică: ”Pe mine dorul de ţară m-a rupt”

Cel mai cunoscut toboşar din rockul românesc, Ovidiu Lipan Ţăndărică, a trăit multă vreme departe de ţară. În 1977, împreună cu alţi colegi din trupa Phoenix, fugea din România. Au plecat într-un mod inedit, ascunşi în boxe. Ţăndărică a trăit mulţi ani în Germania, unde s-a căsătorit şi a devenit tată.

După 1989, a venit în ţară. Îi era foarte dor. A încercat să ajute cum s-a priceput mai bine, a venit cu două tiruri încărcate cu medicamente, banane, portocale pe care le-a dus la Iaşi, oraşul lui natal, oferindu-le oamenilor. S-a întors în Germania, dar vizitele în România au început să fie tot mai dese, iar în 2000 a hotărât să se stabilească din nou în ţara lui.

“Pe 1 iunie 1977 am plecat în Germania, ascunşi în boxe. Imediat cum am ajuns acolo am avut senzaţia că trăiesc într-o închisoare spirituală. Nu aveam contact, şi nemţii sunt închişi, (…) erau suspicioşi în ceea ce ne privea, noi venind din România, o ţară comunistă. Sigur că au venit mulţi, de la Stern, de la Bild Zeitung, ca să le povestim cum e în România. Dar niciunul dintre noi nu a dat curs acestei provocări. Dimpotrivă, am vorbit întotdeauna frumos despre România, iar pe mine dorul de ţară m-a rupt. Poate că şi de aceea acum trăiesc în România. Am mai spus, 45 de secunde fericite din viaţa mea sunt când mă trezesc dimineaţa şi văd că sunt în România şi mă bucur de viaţa pe care o duc în continuare. ‘Mănâncă hrana din locul în care te-ai născut ca să-ţi fie bine’, cum se zice. Aşa şi mie, aerul şi toată atmosfera asta îmi fac bine şi-mi deschid nişte canale de creaţie extraordinare. În plus, sunt mulţumit sufleteşte”, declara Ovidiu Lipan Ţăndărică pentru Agerpres, într-un interviu, în 2017.

Amintirile lui Ţăndărică despre Iaşi şi copilăria petrecută acolo sunt frumoase şi când povesteşte, chipul i se luminează în zâmbet. A învăţat să meargă ţinându-se de tobele bunicului, care erau în casă.

“Bunicul, chiar şi mama, au cântat. Bine, mama cânta neprofesionist, dar era la ansamblul Operei. Bunicul şi bunica au fost refugiaţi, au venit în România din Basarabia. Erau nişte oameni senzaţionali. Pe bunica am considerat-o o sfântă, pentru că ea spăla păcatele câtorva generaţii, cred. Am avut şansa să mă nasc la Iaşi, într-o familie deosebită. Mama mea era o femeie frumoasă, brunetă cu ochi verzi, plină de viaţă, foarte volubilă, un om special. Iar tatăl meu se trage dintr-o familie de austrieci, Lipan, care avea rădăcini de graf. Era casa deschisă la noi şi întotdeauna era mâncare pe masă pentru oricine intra, oamenii erau puşi la masă de bunica, cu polonicul la spate le spunea ”hai, mai ia”. Acolo aveam foarte mulţi prieteni muzicanţi”, îşi amintea artistul.

Când casa era plină de musafiri, Ovidiu cânta. Nu la tobe, ci la acordeonul pe care i-l cumpăraseră bunicii. “Mi-au cumpărat un acordeon cu 8 başi, mai micuţ prima dată, după care am evoluat şi mi-au cumpărat un acordeon cu 32 de başi, la care am învăţ acorduri minore. Cântam ‘Valurile Dunării’ şi muzică populară, pe terasa casei, dar foarte tare, să mă audă lumea care trecea pe stradă”.

Apoi, având tobele în casă, a fost firesc să înceapă să cânte la ele. Pe la 13 ani ştia tot repertoriul Beatles, Rolling Stones. Apoi a început să repete cu Roşu şi Negru şi după un an, să cânte cu ei, devenind membru al trupei.

“La 13 ani deja repetam cu Roşu şi Negru şi am intrat în trupă pe la 14-15 ani. Nancy Brandes, care pentru mine este ‘vinovatul fără vină’, m-a propulsat în lumea muzicii. A fost, de fapt, viteza 1, care e foarte importantă. După aceea, cum se spune, Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi pune în traistă. Cu Roşu şi Negru am fost din 1968-1969 până în 1973. Nancy a plecat în Israel, am rămas cu Liviu Tudan şi am mai făcut o perioadă de concerte. Ulterior, mi-am făcut o formaţie, iar apoi am început să colaborez cu Phoenix şi am realizat acel dublu album ‘Cantafabule’, care a rămas în istoria muzicii româneşti. În 1975 l-am imprimat. În toată perioada până la imprimări dădeam concerte, după aceea am început să avem concerte pe stadioane”, povestea Ţăndărică.

Revenit definitiv în ţară, a început să colaboreze cu mulţi muzicieni şi să creeze spectacole de mare anvergură, pentru care a compus muzica şi le-a pus în scenă.

“La concertul ‘Balkan Explosion’ de la Sala Palatului am avut aproximativ 30 de muzicieni. Acelaşi concert l-am ţinut şi în berăria din Herăstrău, dar mai restrâns, sub altă formă, cu Rona Hartner şi Stelu Enache. Acolo a fost şi băiatul meu, Alexander, care a venit din Germania, am avut un oud-ist din Cairo, percuţionişti din Rwanda, din Bolivia, cu violoncele. A fost un concert care a durat trei ore şi ceva, foarte complex. Şi când s-a terminat eu tot mai aveam chef să cânt, le-am spus celor din sală ‘dacă vreţi, plecaţi acasă, dar noi mai stăm să cântăm”’.

Ovidiu Lipan Ţăndărică crede că viaţa e foarte frumoasă dacă ştii “să o trăieşti prin prisma fiecărui om, să te împaci cu tine însuţi, să-ţi devii prieten şi să nu te urăşti, pentru că de aici pleacă, pe undeva, ura pentru alţii şi care se întoarce înapoi la tine şi nu te regăseşti”.

“Dacă nu eşti prietenul tău, nu ai cum să fii prietenul altora. Să te înţelegi pe tine, să încerci să nu te duci mai departe de cât poţi să realizezi, pentru că pici foarte adânc după aceea. Şi mulţi nu realizează lucrurile astea, că suntem veşnici călători într-o călătorie scurtă pe planetă şi trebuie să facem lucruri de care să ne bucurăm. Să lăsăm lucruri frumoase în lumea noastră”, a spus Ovidiu Lipan Ţăndărică.

Material realizat de Agerpres.

Fotowww.facebook / OvidiuLipanTandarica

P. R.
P. R.
Articolele semnate cu P.R. provin de la agențiile de presă cu care lucrăm sau din surse publice.

Ultimele articole

Articole similare