An de an, la data de 9 octombrie, România marchează Ziua Holocaustului o zi instituită la propunerea Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România, condusă de laureatul premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel.
Potrivit site-ului oficial al Institutului Naţional pentru studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, la 9 octombrie 1941 a început deportarea a peste 26.000 de evrei din Suceava, Câmpulung Moldovenesc, Vatra Dornei, Rădăuţi, Gura Humorului şi din alte localităţi din vecinătate către Transnistria, după ce, la 14 septembrie 1941 începuse deportarea evreilor din Basarabia şi Bucovina.
Fără a putea stabili cu exactitate care este numărul evreilor români şi al evreilor din teritoriile aflate sub administraţie românească care au fost ucişi în timpul Holocaustului, Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului din România apreciază că, în timpul Holocaustului, în România şi în teritoriile aflate sub controlul său au fost ucişi sau au murit între 280.000 şi 380.000 de evrei români şi ucraineni, la care se adaugă şi aproximativ 135.000 de evrei români care trăiau în Transilvania de Nord, aflată pe atunci sub conducere maghiară, precum şi 5.000 de evrei români care se aflau atunci în alte ţări din Europa.
De asemenea, printre cei supuşi regimului de exterminare din Transnistria au fost şi mii de familii de romi, deportaţi pe parcursul anilor 1942-1943. Din cei 25.000 de romi trimişi în Transnistria, aproximativ 11.000 au pierit, se arată în Raportul final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România, din anul 2004, conform site-ului menţionat anterior.
Mărturiile evreilor deportați
Şi am ajuns la Kopaigorod. Kopaigorod era un fel de colhoz din scândură, mare, mare, mare, dar bineînţeles vitele nu mai erau, nu mai era nimica, un fel de grajd mare. Acolo s-a făcut un pat – se chema prici. Acest pat din scândură cu paie pe deasupra era pentru 30 de persoane, pentru 40 de persoane acest pat. Câţi eram ne culcam acolo, înveliţi cu haine, cu ce se putea. Când unul se întorcea, trebuia să se întoarcă toţi aşa era de ghemuit.
Acolo începea foametea. Eram păziţi. Mai mergeam pe câmp, deja era iarnă, zăpadă. Scormoneam pământul, mai rămâneau de la culesul recoltei cartofi îngheţaţi, sfeclă de zahăr îngheţată. Ei, alea le strângeam şi într-o găleată se fierbea şi asta se mânca. Din cauza mizeriei, a nemâncării, fără mâncare, fără… o început lumea să se îmbolnăvească, să facă tifos exantematic.
Şi în fiecare zi doi, trei mureau. Din familia mea prima dată o murit o verişoară, pe care o chema Pepi, Pepi Laufer. Avea 13 ani şi o murit dânsa. Apoi o murit mătuşa-mea, Mali Laufer. Când am văzut care este situaţia, într-o noapte, hai să fugim. Tata ne-o strâns pe noi care am mai rămas. Şi unde să fugim? Mergem spre Moghilev. Asta era ţinta. Noi vedeam că Moghilevul e scăparea. D
ar mergând noaptea aşa, ne-o prins tot militarii şi ne-o dus în alt lagăr, în Şargorod. Acolo alt chin. Aceeaşi situaţie care s-o repetat, iarăşi foame, mai mergem cu o hăiniţă la vânzare la ţăranii din părţile alea pentru o bucată de pâine, o bucată de mămăligă. Strângeam cojile de cartofi de la oameni şi se le puneam la fiert cu un pic de tărâţe de porumb şi se le făceam mămăligă. Mâncai cu porţia o zi, două, trei. După aia alte griji. Şi acolo a murit unchiul. Fugim. Am fugit tot noaptea şi din nou ne-o prins. Ne-o prins şi de data asta ne-o dus într-un lagăr Peciora. Peciora era socotit lagărul morţii. Acolo era o groapă comună unde se aruncau morţii. Se mai întâmpla să se arunce şi cei vii acolo, nu numai morţii. În acest lagăr a fost îngrădit acolo cu pază. Tot cu mâncarea acelaşi lucru. Vindeai şi chiloţii de pe tine pentru o bucăţică de…o coajă de pâine. Acolo mătuşile mele, surorile mamei, una Sabina Laufer şi cealaltă Ana Laufer de foame au simţit că se apropie sfârşitul. S-au cuprins în braţe şi au murit împreună aşa. Au fost aruncate în gropile alea.
Din nouă persoane, până la urmă am rămas tata, cu mine şi cu mama. O vorbit cu un paznic să ne dea voie să fugim de acolo. Zice paznicul: „Da, la 12 noaptea.” La 12 noaptea ne-am ghemuit cu câte o pătură pe noi, câte ceva, era de acuma ianuarie, în ianuarie 1943. Toate astea – 6, 7 luni într-un lagăr, 6, 7 luni în alt lagăr. După ce o vorbit tata cu paznicul, la ora 12 noaptea cu Dumnezeu înainte fugim. Am fugit noaptea, dar din nefericire, tot unul din paznici o fugit după noi, pe tata l-o bătut măr, pe mama o bătut-o până o lăsat-o moartă. Şi tata îmi striga mie: „Fugi!” Era o pădure nu departe şi am fugit în pădure. Şi probabil că ăştia, văzând că mama-i moartă, tata e cum e, s-au retras”.
(Ietti Leibovici – din arhiva Institutului „Elie Wiesel”. Pentru mărturia completă, click aici).
La 8 octombrie 2009, a fost inaugurat, la Bucureşti, Memorialul Victimelor Holocaustului din România, un ansamblu sculptural realizat de artistul Peter Jacobi. Ansamblul cuprinde o incintă memorială centrală, în jurul căreia se află cinci sculpturi, Coloana Memorială, Via Dolorosa, Roata Romilor, Steaua lui David şi Epitaf, şi două instalaţii cu pietre de mormânt desacralizate din cimitirele din Odessa şi Bucureşti. Iniţiativa realizării monumentului a aparţinut Ministerului Culturii şi Cultelor, ca urmare a recomandărilor Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului din România, în vederea recunoaşterii şi, totodată, a asumării crimelor comise în timpul celui de-al Doilea Război Mondial împotriva comunităţii evreieşti şi împotriva comunităţii rome, scrie Agerpres.
Victimele Holocaustului sunt comemorate şi la nivel internaţional, la 27 ianuarie, în urma rezoluţiei 60/7, adoptate la 1 noiembrie 2005 de Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU). Odată cu instituirea Zilei internaţionale de comemorare a victimelor Holocaustului, Rezoluţia ONU respinge orice negare a Holocaustului ca eveniment istoric, fie integral sau parţial, şi felicită statele care s-au angajat în mod activ în conservarea siturilor care au servit ca lagăre de exterminare naziste, lagăre de concentrare, lagăre de muncă forţată şi închisori în timpul Holocaustului, potrivit ONU.
