Merg des la Londra. Acolo s-au adunat și s-au așezat și văd că încă se mai așază, cei mai mulți dintre prietenii mei. Am fost să-i văd în provizorat, am ajuns și când schimbau locul de muncă, am dansat la nunți, am ieșit la gigs, am văzut piese de teatru, expoziții și concerte împreună.

A devenit o a doua mea casă această Londra, e drept că și pe mine m-a tras ața la un moment dat să rămân acolo, nu de alta, dar mă atrăgea să dau telefon din cabinele roșii iconice, să mă plâng de ploaie pe când arunc nonșalant  o scrisoare în cutia vopsită în roșu aparținând lui Royal Mail, mă ispitea să călătoresc cu autobuzul double-decker celebru, colorat în știm ce nuanță sau cu metroul cel bătrân și bine garnisit cu panouri publicitare inventive, dar și cu greve, poate tot atât de colorate, părea totul atât de simplu și de vesel. Nu am ales să rămân acolo, din motive de dor acut, alții însă, da.

Nu știu cum s-a făcut, dar m-am apropiat mult de Institutul Cultural Român de la Londra, condus pe rând de oameni foarte fresh și deschiși la minte. Iar de invitații zecilor de evenimente la care am participat, nu are rost să mai explic, m-am lipit imediat, ne-am apropiat, ne-am povestit viețile, fie că erau, ca mine, în vizită, fie că viețuiau pe meleagurile acelea de ani buni.

Într-o seară, după un astfel de eveniment, care s-a soldat cu amplasarea unei sculpturi a artistului Paul Neagu într-un parc frumos și cochet din Londra, pe o vreme superbă, de vară bucureșteană, am ieșit la pub. Bineînțeles, nu se spuseseră toate noutățile, nu se desprinseseră toate concluziile, nu se etalaseră toate poveștile, și nu mă refer la celebra bârfuliță românească, prezentă orice-ar fi, în toate împrejurările, să țină de cald sufletelor încă goale. Nu era cazul, fuseseră niște momente atât de emoționante, se întâlniseră cu entuziasm oameni de toate naționalitățile, oficialități și artiști care l-au cunoscut pe Paul Neagu, încât el parcă chiar a fost printre noi în clipele acelea, parcă îmi deslușeam figura și personalitatea lui, deși nu-i auzisem numele până atunci. Și ieșind la pub, am pornit roată de snoave românești, de limbaj vesel și deslușit, de englezisme necesare și de vorbe de duh și filozofii îngândurate.

Printre noii mei prieteni am observat o persoană extrem de exotică, cu păr roșcat-cupru, cu haine largi și colorate peste limita legală, cu o vioiciune și un spirit debordante. Era Mariana Gordan, artist plastic cu activitate bogată și cu ședere îndelungată în capitala britanică. Nici urmă de accent englezesc, nicio căutare de cuvinte “aaaa..I don’t know cum se spune la voi… window în românește ..”, deși era o cunoscătoare a tuturor zonelor, a mișcărilor artistice și a vieții culturale londoneze, cu cei aproximativ 30 de ani petrecuți pe insulă.

CITEȘTE ȘI:  Mihai Eminescu, 130 de ani de la moarte: Poetul naţional al românilor şi pasiunea pentru teatru

Mariana Gordan povestea cu drag de copilăria ei în Arad și de prima tinerețe plină de șocuri culturale, desfășurată la Londra. Doina Moss, o tipă cochetă, arhitectă, la fel de experimentată în ale englezismelor îmi șoptește: s-o pui să-ți povestească cum a plecat din România, ce aventură ! Hm, mă face curioasă. Întreb tare: Cum ai plecat din România, Mariana? Ooo, nu se poate povești într-o seară, am să scriu o carte și o să vă detaliez, că nu e chiar așa simplu, au fost momente îngerești și momente de coșmar, a fost agonie și a fost extaz, nu am cum să strig lucrurile astea într-un pub la o masă, chiar dacă-mi sunteți dragi.

Cam așa ne explica Mariana cum o să scrie ea o carte. Noi, români, normal că am vociferat un pic, am pus la îndoială întrucâtva spusele ei, am făcut uz de puțină paranoia, bine, nu vrei să ne povestești, înțelegem, nu suntem demni de amintirile tale, sigur, o să scrii o carte, probabil poimarti, nu-i nimic, lasă. Și cu cârcotașul de serviciu fiecare în spinare, am rămas neîmpliniți și bănuitori, ca orice român care vrea să fie servit pe loc și nu are încredere în promisiuni. Însă aveam să fim pulverizați și trimiși la starea opusă, de uimire și recunoștință, pe care tot noi românii știm să le etalăm din plin când, peste un an sau doi, am primit invitație la lansarea cărții Marianei, “State property”. Wow, deci nu era o vorbă în vânt, nu era o eschivă! Chiar a scris o carte! Chiar s-a ținut de cuvânt!

În clipele acelea, după ce ai fost bănuitor și ai judecat, simți măcar o jenă. Eu așa am simțit și i-am mărturisit Marianei cum am crezut că eram victimele unei păcăleli. Și acum chiar voiam să-i citesc cartea. Cum a plecat? De ce zicea Doina că e interesant cazul ei, în ce condiții a fost determinată să părăsească țara? Se va repetă scenariul pe care-l știam, cu români care au înotat sau au riscat alergând peste graniță? Cât de palpitant putea fi?

CITEȘTE ȘI:  Hashtag. Cu cărțile pe masă

N-am ajuns la lansarea din Marea Britanie, doar la cea din România. Însă între timp, am primit cartea apărută în limbă engleză și m-am afundat în peripețiile unei foarte tinere artiste idealiste, pusă în situația să părăsească propria țara fiindcă nu avea altă variantă, nu mai exista alternativă. Era prin anii ‘80 și era cu englezi. Mai multe nu pot să vă spun, fac exact că Mariana în seară cu pub-ul, eu nu mă încumet și dealtfel nu aș putea reda mai bine decât ea o întreagă paletă de sentimente, întâmplări, reflecții, gânduri care s-au născut dintr-o acțiune a unei zile obișnuite din plin comunism.

Plus că e chiar indicat și natural să căutăm cartea, să o răsfoim, să-i simțim mirosul și să vedem micile poze-mărturie, să fim cu adevărat stăpânii unui act aparte.

Nu e prima carte cu astfel de subiecte, nu e scrisă într-un stil literar pretențios, e doar foarte directă și sinceră. Abrupt de sinceră. Și uimitoare. Și foarte vizuală. E șocant să știi că s-au putut întâmplă în realitate astfel de lucruri, nu într-un film. Cartea Marianei Gordan pare un scenariu de film. Cu aventură, cu suspans, cu întrebări deschise. Cu ridicări de ochi spre cer și clătinat de cap cu amărăciune, cu viață de huzur și muncă pe brânci. Ar servi de minune unui film de succes.

Dar nu e scenariu. E viață pură. O frântură pe care ea consideră că e bine s-o împărtășească mai ales celor foarte tineri, care nu au amintiri din epocă, nu știu și nu-și pot reprezenta niște realități cu care alții s-au confruntat. Ea spune, de câte ori este întrebată, că această carte este pentru cei care doar își imaginează comunismul din timpurile părinților sau bunicilor lor. Eu zic că este pentru tot românul care vibrează la trăirile altui român, dar și pentru străinul care poate află povești direct de la sursă, povești din care poate învăța ceva. Experiența scrisă este una care poate fi exemplu viu, iar Mariana este martorul unor timpuri pline de aberații. Doar că nu ajunge să fie scrisă, ea trebuie și citită, că așa îi șade bine unei cărți, mai ales a uneia izvorâte din suflet.

Veți putea citi fragmente din această carte, în serial, în ediția tipărită a Pagini Românești.

Ad