Cu Charles Aznavour a dispărut nu doar o imensă vedetă a cântecului francez ci și, totodată, un mare optimist. Într-un interviu acordat televiziunii elvețiene când împlinise 92 de ani, el afirma că are în fața sa numeroase proiecte, că nu-i place să facă bilanțuri și că privește mereu spre viitor, nu spre trecut. Și, de asemenea, că vrea să fie primul artist din lume care o să urce pe scenă la 100 de ani.”Numai de nu mi-o ia altul înainte !”
Nu intra în calculele sale ideea că ar putea să moară, ci doar că ar putea exista undeva un alt cântăreț activ, mai în vârstă decât el, și care ar împlini pe scenă, el cel dintâi, fatidica vârstă de 100 de ani.
Optimismul acesta explică probabil întregul scenariu de succes al omului Charles Aznavour. Căci dacă Montaigne are dreptate când spune ”capodopera noastră măreață și glorioasă este să traim în mod convenabil” atunci, dincolo de cariera publică excepțională a artistului Aznavour, trebuie să admirăm și să fim impresionați de tenacitatea și inteligența cu care omul Aznavour a știut să-și construiască o viață lungă, de patriarh pe măsura pasiunii și ambițiilor sale.
Totul i se împotrivea și-i putea servi drept scuză pentru a-și explica amar la bătrânețe eșecurile, anonimatul, sărăcia, singurătatea și toate frustrările care se nasc din ele. Născut într-o modestă familie de artiști emigranți nevorbitori de limba franceză, cu o copilărie petrecută în stradă unde a deprins limba locului, fără studii școlare avansate, scund, cu vocea voalată, cu chipul urâțit de un nas disproporționat de mare – nimic din toate acestea nu-l predispunea pentru statutul său de vedetă mondială de mai târziu, pentru cultul pe care avea să-l trezească prezența sa pe marile scene din Franța și din întreaga lume, pentru celebritatea sa, confirmată în 1998, când un sondaj al CNN și al revistei Times l-au plasat înaintea lui Bob Dylan și a lui Elvis Priestley.
Charles Aznavour a reușit această performanță de a face din viața lui, foarte posibil anodină, o capodoperă unică.Unică nu doar prin succesele sale ca muzician – intrerpret,, compozitor și textier – ci, mai ales, prin durată și rezonanță internațională. Căci istoria spectacolului și a culturii în general este presărată cu numeroase alte exemple de artiști, de oameni de mare valoare care au anulat handicapuri sociale, familiale, educative, culturale etc. spre a ajunge personalități-far în domeniile lor de nmanifestare. Dar, de cele mai multe ori, efortul acesta de a părăsi insignifianța, anonimatul, marginalitatea spre a se integra într-o elită a fost costisitor și plata s-a făcut în anii de glorie. Prin depresie, dependență de alcool și de droguri, prin viață dezordonată și autodestructivă, prin declin rapid și, în cele din urmă, prin moarte prematură.
Or, dimpotrivă, s-ar zice că Charles Aznavour a trecut peste toate încercările provocate de handicapurile sale, cu zîmbetul pe buze dar nu mai puțin și cu o tenacitate inepuizabilă.
Fragilitatea sa fizică aparentă ascundea un vulcan de energie și s-a văzut asta mai întâi în perseverența cu care a depășit prima tinerețe presărată de decepții artistice, de semieșecuri ori de succese timide.
Vulcanul s-a dezlănțuit după un succes pe cât de neașteptat, tot pe atât de răsunător la teatrul Alhambra, cu cântecul compus de el Je m’y voyais déjà. Charles Aznavour avea 36 de ani și succesul din seara aceea de decembrie a fost preludiul zecilor de turnee care l-au purtat în toată Franța și mai pretutindeni în lume.
Pentru cine ar fi tentat să diminueze meritele tenacității lui Aznavour invocând întâlniri și relații oportune cu personalități care l-au încurajat și sprijinit – Edith Piaf, de exemplu, în 1946, care l-a apreciat constant și l-a convins să-și facă o rhinoplastie în 1950, la New York – ar trebui spus că pasiunea pentru scenă a lui Charles Aznavour a fost foarte precoce și că el a urcat pe scenă încă de la vârsta de 9 ani, la Petit-Théàtre. Ori la vârsta aceea micul Charles nu avea cum să știe cum va arăta ca tânăr adult, atunci când se va confrunta cu critici care-l vor judeca în funcție de canonul artistic al epocii. Nu vor fi nedrepte criticile acelea, numai că Charles Aznavour era, în felul lui un revoluționar care și-a depășit epoca, și care, urmându-și fără nici o abatere drumul început în copilărie, a schimbat-o și a îmblânzit-o în favoarea lui
Cheia acestei tenacități a fost optimismul. Căci cine crede tot timpul că viitorul o să fie mai frumos și mai benefic decât trecutul, are totdeauna motivația necesară să înfrunte cu curaj și perseverență chiar și obstacolele cele mai redutabile. Iar optimismul acesta își trăgea, la rândul lui, energia din marea lui curiozitate.
Aznavour mărturisea în interviul dat la 92 de ani că era un cititor și autodidact neobosit, că purta tot timpul cu el cărți, că totul îl interesa, de la politică, la istorie și la studiul limbilor străine. Tottul avea un sens, un rost pentru el. Ca interpret care a cântat în nouă limbi, ultima folosită fiind kabyla, vorbită în nordul Algeriei, Charles Aznavour avea toate motivele să-și simtă spiritul mult mai tânăr și mai alert decît s-ar presupus după vârsta lui oficială. Convingerea că va cânta și la o sută de ani nu era o simplă fantezie de om care refuză să privească realitatea în față.
Poate aceasta să fi fost totuși marea lui durere finală, trecută cu el în neființă, certitudinea din ultimele clipe că acest proiect rămâne pentru totdeauna nedus la capăt.
Montrealul s-a numărat printre destinațiile de predilecție ale lui Charles Aznavour căci el a cântat aici încă din 1948, timp de patruzeci de săptămâni la cabaretul Au faisan doré, împreună cu un partener și prieten, Pierre Roche cu care forma duo-ul Roche et Aznavour.
Se pare că a avut succes devreme ce Aznavour ar fi vrut să rămână aici în continuare. Și ar fi făcut-o, de bună seamă, dacă Pierre Roche nu l-ar fi convins să se întoarcă în Franța.
Aznavour trebuia să dea un concert la Montreal și anul acesta, la 94 de ani, în cadrul unui mare turneu nord-american. Dar nu a fost să fie căci, citându-l pe Marin Preda, timpul nu a mai avut răbdare.
Foto: Onde Eksyt – CC BY-NC-ND 2.0
