În urmă cu mai mulţi ani, realizam un dialog cu profesorul Vintilă Mihăilescu, reputat antropolog şi fin observator al realităţilor româneşti. Încă de prin 2009, începuse să se simtă în societatea românească o stare de tensiune fără precedent, dublată de o lehamite generalizată.

Astăzi, discuţia mea cu Vintilă Mihăilescu pune degetul pe rănile (re)deschise de campania pentru referendumul de revizuire a Constituţiei. O revărsare de ură nemaiîntâlnită, bine garnisită cu prostie şi dezinformare, a rupt în două societatea românească. Trebuie să aflăm repede de unde ni se trage şi ce ar (mai) fi de făcut.

Profesorul Vintilă Mihăilescu îmi spunea că, din punct de vedere al mentalităţilor, încă suntem în post-comunism, o societate adolescentină care admiră necondiţionat Occidentul. Oare o mai fi aşa? „Să facem şi noi ca-n ţările civilizate!” este deviza românului de aproape trei decenii încoace. Asta trădează un complex de creştere care se manifestă încă din perioada interbelică şi demonstrează că nici până acum nu am găsit drumul către tipul de societate în care am dori să trăim.

Vintilă Mihăilescu mizează, ca şi Mircea Vulcănescu, pe faptul că „la români se poate atunci când nu se mai poate”. Altfel spus, antropologul se aşteaptă la formarea unei mase critice care va schimba din temelii România.

George Rădulescu: Problemele economice generează nelinişti peste tot în lume. Nu vi se pare însă că în România criza morală amplifică această stare de lucruri?

Vintilă Mihăilescu: Într-un fel, criza noastră a început în 1990. Desigur, ceea ce se întâmplă acum nu ţine de noi, dar nu face altceva decât să amplifice o stare mult mai veche. Putem vorbi, într-un sens foarte larg, despre o criză morală şi chiar despre una identitară.

Asta în măsura în care, din anii `90 încoace, ne-am lepădat de o imagine de sine şi ne-am aruncat spre altceva. Am crezut că ne aruncăm spre mai bine, spre mai frumos, spre cum trebuie. Repetăm la nesfârşit sintagma „Să facem şi noi ca-n ţările civilizate!”, dar nu prea ştim cum vine asta. Drept pentru care suntem în căutarea acestei noi stări.

Oare nu idealizăm Occidentul, cu toate bunele practici pe care le găsim acolo?

Cred că suntem încă în post-comunism. Referinţa la comunism este încă pertinentă. Suntem într-o continuă admiraţie faţă de tot ceea ce este „de dincolo”, aşa cum se întâmpla şi înainte de 1989. Atunci nu ştiam decât că „dincolo” este mai bine şi, într-adevăr, era mai bine. Dar era o imagine generică la care aspiram şi cu asta basta. Acum avem posibilitatea să coborâm cu picioarele pe pământ şi să vedem că lucrurile sunt ceva mai nuanţate.

Expresia acestei stări sunt şi datele din sondajele efectuate înainte de integrare. Acestea arătau că România este cea mai proeuropeană dintre statele europene. Motoarele UE, Franţa şi Germania, păreau eurosceptice în comparaţie cu noi. În prezent, acest entuziasm a mai scăzut, am început să revenim cu picioarele pe pământ, dar referinţa aceasta la civilizaţie rămâne. Acesta este un complex de creştere al României de când s-a născut ea.

CITEȘTE ȘI:  Marile confuzii ale românilor de azi

Suntem adolescentul care aspiră să ajungă şi el ca mama şi ca tata, dar care încă nu poate. Încă nu suntem mari.

Nu este un complex nejustificat dacă luăm ca reper lumea satului de odinioară? Acolo erau valori pe care le regăsim în toată „lumea civilizată”…

În termeni raţionali, complexele sunt nejustificate, însă ele sunt inconştiente. Este exact cum i-ai spune adolescentului: „Stai cuminte că o să te faci şi tu mare şi o să vezi că lucrurile se rezolvă!” În momentul acela, adolescentul nu se linişteşte. Suntem încă o societate adolescentină.

În ceea ce priveşte valorile din lumea satului, avem un soi de nostalgie amestecată cu amnezie. Am spus-o de multe ori şi mi-am atras înjurături: ţăranul a murit. Este o formulă metaforică, dar care se referă la un fapt evident pentru oricine. Sunt sate în care peste două treimi din populaţia tânără lucrază deja în străinătate. În timpul comunismului, populaţia tânără lucra în oraşe, în industrie. Prin ce sunt aceştia ţărani?

Schimbarea acestei societăţi s-a încheiat oficial la 1 ianuarie 2007. Sigur că, procesele istorice nu încep şi nu se termină la date fixe, dar pentru noi acest moment poate fi considerat încheierea societăţii ţărăneşti.

Acum suntem ceea ce îmi place mie să numesc societate post-ţărănească. Am fost, până foarte de curând, cea mai vastă societate rurală din Europa, or această moştenire este foarte importantă. Nu ştim cum să procedăm cu această moştenire. Iarăşi apar complexele aproape freudiene: a murit tata, Dumnezeu să-l odihnească!, îi facem pomenirile cuvenite, dar viaţa merge mai departe. Ei, nu! N-a murit! Dacă spui că a murit, devii duşmanul meu personal.

Asta este o modalitate de a pasa toată responsabilitatea pe trecut. Problema este cum faci ca totul să meargă mai departe, dând omagiul cuvenit trecutului, dar luându-ţi şi toată responsabilitatea prezentului. Aruncăm toată responsabilitatea pe ţărani, cei care ar fi trebuit să se preocupe de păstrarea tradiţiilor, a caselor etc.

Sunteţi de acord cu teoria potrivit căreia ţăranii dezrădăcinaţi de comunişti şi aduşi în blocuri au devenit, în timp, mutanţi sociali?

Categoric nu. Această teorie este mult prea nenuanţată. Într-adevăr, ţăranii erau cât pe aci să fie mutaţi în blocurile construite în vatra satului. Acest lucru nu s-a întâmplat până la urmă, dar au fost distruse toate centrele oraşelor mari şi mici. Aici comunismul a făcut ravagii. Dacă în Bucureşti se vede cum se vede, în oraşe precum Câmpulung, Târgovişte, Vatra Dornei, care erau mici bijuterii, s-a distrus totul.

Evident că industrializarea şi urbanizarea au creat o dislocare masivă şi aproape genocidară în lumea satului. Dar orice societate îşi creează anticorpi. Niciodată nu putem privi lucrurile univoc. Din punct de vedere ideologic, aşa ar fi trebuit să se întâmple: să se creeze mutantul social care să se numească „omul nou”.

Nu cumva vedem abia astăzi „omul nou” – în trafic, în mijloacele de transport, la ghişeele instituţiilor?

Da, dar nu „omul nou” gândit de comunişti. Este altceva…

CITEȘTE ȘI:  Ștefan Bănică Jr.: „Rock’n’roll-ul, pentru mine, e mai mult decât un gen muzical, e bucuria de a cânta, e un mod de viață!”

Nu sunt ei rezultatul acţiunii comuniştilor? Nu sunt aceşti oameni necivilizaţi urmaşii celor dezrădăcinaţi din satele lor?

Nu cred. Anticorpii au funcţionat şi au fost ceea ce se poate numi gospodăria difuză. Adică o parte a gospodăriei, formată din tineri, era trimisă forţat şi neforţat la oraş. Acolo aveau o slujbă sigură, o casă la bloc, acestea însemnând un pas înainte, nu unul înapoi. Ceea ce se întâmpla însă era că între „partea mobilă” a gospodăriei, care pleca la oraş, şi partea fixă, stabilă, care rămânea la sat s-au întărit relaţiile.

Asta s-a văzut în anii `80 când sărăcia era mare. Atunci, dacă n-aveai rude la sat trebuia să ţi le cumperi pentru că altfel mureai de foame. S-au creat reţele de supravieţuire care aveau şi elementul de moralitate – eu îţi dau ce am eu de la oraş, tu îmi dai ce ai tu de la sat. Într-un mod paradoxal, asta a reîntărit satul şi familia.

Comunismul nu este vinovat de toate relele. Bădăranul, mitocanul despre care vorbim este produsul contextului actual.

N-are rădăcini mai adânci?

Sigur, totul are rădăcini în trecut, dar aceste rădăcini nu pot explica orice. În momentul în care dăm vina pe comunism, ne exonerăm de orice fel de responsabilitate. Asta este foarte periculos! Apare un soi de determinism cultural care merge mai departe: „Asta e! Suntem mioritici!”

Apare un fel de resemnare…

Da, deşi „Mioriţa” nu vorbeşte despre resemnare. Psihologia potrivit căreia „Aşa-i românul!” pe mine mă oripilează pentru că este o reacţie infantilă – „Părinţii sunt de vină!”.

De aceea v-am şi întrebat la început dacă nu exagerăm în privinţa calităţilor pe care le atribuim occidentalilor în comparaţie cu noi…

Categoric că da! Culmea este că nu vrem să fim ca părinţii noştri, dar vrem să fim ca părinţii lor. Aici apare o tensiune greu de stăpânit pentru că de moştenit îi moştenim pe părinţii noştri, nu pe ai lor.

Este un fel de duplicitate – nu i-aş spune schizofrenie. Această duplicitate se traduce chiar în modul în care folosim termenul „ţăran” – „Fir-ai al naibii de ţăran!” sau „Ţăranul nostru este ăl mai bun!” Ambele sunt forme de idealizare – nu este nici cel mai rău, nu este nici cel mai bun. Nu avem maturitatea să ne raportăm obiectiv, detaşat şi constructiv la propriul nostru trecut.

CARTE DE VIZITĂ

Vintilă Mihăilescu (67 de ani) a absolvit Facultatea de Psihologie a Universităţii Bucureşti în 1974 şi a fost cercetător al Centrului de Antropologie al Academiei Române. Este specializat în etnopsihologie, identitate şi etnicitate, respectiv în studiul comunităţilor. Profesor universitar la Facultatea de Sociologie şi Psihologie a Universităţii Bucureşti, Vintilă Mihăilescu a fost director general al Muzeului Ţăranului Român. În 2006, a fost decorat de preşedintele României pentru serviciile aduse culturii române.

Ad