EscuTV îl va aduce în fața românilor din Canada, cu eforturi uriașe, pe Ștefan Bănică Jr, unul dintre cei mai în vogă artiști din România, apreciat constant de public pentru concertele sale și pentru sinceritatea cu care cântă.
La Montreal, în urma cererii foarte mari din partea publicului, cei de la EscuTv au programat un al doilea spectacol, pe 9 noiembrie, după ce cel din 10 noiembrie a fost sold-out. Ștefan Bănică Jr. va concerta apoi la Toronto, pe 11 noiembrie și la Calgary, pe 12 noiembrie.
Concertele de la Montreal vor avea loc la Teatrul Desjardins (1111 rue Lapierre LaSalle, QC, H8N 2J4). Biletele pot fi cumpărate pe site-ul: www.bilete.ca
Ștefan Bănică Jr. a avut amabilitatea de a acorda un interviu publicației Pagini Românești.
Ți-aș propune să începem discuția noastră de la seria „Liceenii”. Oana Sârbu a făcut o carieră frumoasă în muzică. Cesonia Postelnicu este actriță la Teatrul Național Bucuresti, Mihai Constantin este unul dintre cei mai buni actori din România, iar tu ai atât o carieră de actor, cât și una muzicală de invidiat. Cum ați ajuns să jucați în „Liceenii” și cum îți explici tu succesul pe care toți l-ați avut apoi, individual?
Am intrat la Institutul de Teatru în vara anului 1985, iar în toamnă, în septembrie, am fost încorporat în armată, așa cum se făcea pe atunci obligatoriu, și detașat la Craiova, la infanterie, urmând că de-abia din 1986 să încep cursurile Institutului de Teatru.
Întâmplarea a făcut că regizorul filmului, Nicolae Corjos, să dea probe cu toți studenții care se încadrau în vârsta personajului din film, atât de la București, cât și de la Târgu Mureș, unde existau singurele școli de teatru din România, pe lângă mulți alți concurenți, care nu erau neapărat actori. Regizorul nu a fost mulțumit de rezultatul concursului și atunci cineva i-a sugerat că mai sunt patru „amărâti” care au intrat la Institutul de Teatru. Dar care sunt detașați, pentru satisfacerea stagiului militar, la Craiova. Și așa am fost chemați și noi, ultimii candidați, iar șansa a fost de partea mea.
Așa că în loc de nouă luni de armată, cum era programat, am făcut doar șapte luni, iar două luni am filmat „Liceenii”, pentru care am avut nevoie de o aprobare a Ministerului Apărării, ca să mă pot deplasa la București.
Cam asta e povestea, restul e istorie.
Succesul timpuriu e un lucru foarte periculos, mai ales pentru un tânăr actor de 18 ani, abia intrat pe băncile școlii de teatru. Tatăl meu m-a învățat că e mai ușor să ajungi să ai succes, decât să-l menții. Când ești la început și ai un succes enorm, așa cum a fost cu „Liceenii”, e foarte ușor să-ți pierzi capul, pentru că nu ai repere.
Norocul meu a fost că i-am avut alături pe profesorul meu de actorie, domnul Ion Cojar, și pe tatăl meu, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care m-au ținut cu picioarele pe pământ și care m-au învățat să-mi văd în continuare de profesie cu cea mai mare seriozitate și că un film într-o carieră nu înseamnă decât o petală dintr-un buchet de flori.
Așa că de atunci am încercat să strâng acest buchet, în care să pun teatru, film, muzică mai târziu și apoi televiziune. Iar eu cred – și aici vorbesc și în numele colegilor mei din film – că dragostea pentru meseria noastră și respectul față de public și față de noi înșine ne-au ajutat să ne construim carierele.
Ai lansat 16 albume până acum. Nu e un secret pentru nimeni, lumea muzicală s-a schimbat. Oamenii cumpără mai puține CD-uri, ascultă mai mult online. Care e relația ta cu această schimbare? Cât de deschis ești către tehnologie?
Până la urmă, muzica înseamnă să transmiți ceva, fie că e vorba de un mesaj, fie că e vorba de o stare, fie că e vorba de atitudine. Lucrul ăsta nu cred că se schimbă.
Diferența dintre acum și perioadele în care nu exista internetul, nu existau Instagram, Facebook, Autotune-ul (corector de voce în studio) constă în faptul că lucrurile erau înainte mult mai cinstite. Nu pentru că oamenii ar fi fost neapărat așa, ci pentru că erai obligat. Până în anii 70, se făceau înregistrările cu toată orchestra sau toată trupa odată în studio și, dacă cineva greșea, trebuia să o iei de la început.
Tehnologia a ușurat enorm munca în studio, dar, pe de altă parte, a și lăsat loc pentru mulți care nu pot susține în concertele live ceea ce se aude în studio sau pe materialele audio. Asta ar trebui să fie un semn de întrebare.
Atâta timp cât un artist nu încearcă să fie altceva decât este, tehnologia mi se pare un pas uriaș înainte, atât pentru înregistrările în studio, cât și pt concertele live. Nu mai vorbesc de cântecele care pot fi accesate de miliarde de oameni.
Și cred că ține de tine, ca artist, să-ți păstrezi identitatea. Pentru mine, niciodată un sunet artificial, indiferent cât de mult ar imita sunetul unui instrument natural, n-o să aibă aceeași valoare, aceeași căldură, pentru că asta ține de instrumentist, de modul de a cânta, de modul de a simți. Asta nu se poate imita.
Și eu folosesc rețelele de socializare pentru a-mi promova spectacolele, concertele, evenimentele artistice. Însă cred că un artist care se expune prea mult din viața de zi cu zi – acasă, la cumpărături, în vacanțe etc – mai mult decât vorbește despre profesia lui, își pierde din mister.
Cred că e un curent în care artistul, pe rețelele de socializare, dorește să pară un om obișnuit pentru a câștiga popularitate, ceea ce nu e, prin natură, specific meseriei sale, Nu e nimic rău în asta, dar eu cred că totul ține de măsură.
Am un cont Spotify și am găsit multe din albumele tale acolo. Conduce această prezență online la descoperirea unui nou public sau nu prea? Este profitabil pentru tine să fii pe Spotify sau pe Youtube sau le folosești mai mult pentru promovare?
Pentru descoperirea mea de către un alt gen de public, da, mi se pare în regulă. Dar oamenii care îți ascultă muzica vor prefera să aibă și un CD și, de ce nu, și un vinil, pentru că eu, cel puțin, când ascult un CD sau vinil, mi se pare că dau importanță mai mare decât dacă aș lua dintr-un coș cu de toate.
Dar toate aceste platforme (spotify, youtube etc) au rolul lor, la ce cantitate uriașă de muzică generează acum internetul. Și mă mai gândesc că poate, peste ani și ani, un gen muzical poate reveni din nou în forță și atunci oamenii vor găsi tot ce își doresc pe aceste platforme.
De aceea mi se pare benefic. Iar industria muzicală nu face altceva decât să se adapteze la toate schimbările pe care tehnologia le-a impus în timpurile pe care le trăim.
Ce-ți place și ce nu-ți place la muzica românească azi?
Îmi plac artiștii care au personalitate și sunt creatori. Nu-mi plac cei care umreaza un spirit de turmă, în funcție de modă, de radiouri, fără să încerce să afle cine sunt ei cu adevărat. Și sunt destui care se copiază unul pe celălalt sau, pur și simplu, copiază exact ce vine de afară, fără ca măcar să încerce să adapteze lucrul ăsta la realitatea în care trăiesc.
Ceea ce e bine astăzi este că există o diversitate muzicală mult mai mare decât înainte de Revoluție, chiar dacă multe genuri muzicale sunt underground, nedifuzate pe radiouri sau nu e muzică comercială.
Care sunt artiștii care te-au marcat muzical?
Un cântec care mi-a schimbat viața este „Can’t buy me love”, al Beatles-ilor. După acest cântec nu am mai putut asculta muzică la fel ca până atunci. Aveam 14 ani.
De atunci, am descoperit rock’n’roll-ul, care, pentru mine, e mai mult decât un gen muzical, e bucuria de a cânta, e un mod de viață. După Beatles, am descoperit rădăcinile lor, marii pionieri ai rock’n’roll-ului, după care am învățat să cânt la pian, la chitară, ca Chuck Berry, Jerry Lee Lewis sau Elvis Presley.
Artiștii fac muzică, dar și ascultă muzică. Ce asculți acum? Ce noi artiști îți plac?
Îmi plac foarte mulți artiști și de la noi și de afară, din diferite perioade.Ascult mai multe genuri muzicale, dar, în general, ascult rock și pop-rock. Chiar acum am în mașină cel mai nou disc al lui Rod Stewart.
Plecăm de la Dean Martin, Aretha Franklin, Rolling Stones, ACDC și trecem la John Legend, Ed Sheeran, Beyonce, Jessie J, Beth Hart, apoi trec pe la ai mei, la români: Maria Tănase, Aurelian Andreescu, Aura Urziceanu, Romica Puceanu și ajung la Loredana, Andra, Monica Anghel, Vama și mai tinerii Alina Eremia, Carlas Dreams etc.
O întrebare pe care o punem tuturor artișilor cu care vorbim: pe ce „scule” cânți?
Backline-ul, instrumentele de pe scenă, cu stațiile de chitări etc, sunt ale noastre, care sunt în funcție de stilul muzical pe care îl cântăm, adică ale mele și ale trupei mele. Așa cum e și firesc să fie. Eu, de pildă, am o stație de chitară Vox, modelul pe care îl aveau și Beatles-îi, e o stație pe lămpi, pentru că oferă un sunet de chitară mai cald. Iar una din chitările mele, la care țin foarte mult, este un Gretsch Black Falcon. Sunetul e foarte important pt orice trupă.
De ce ai acceptat invitația celor de la EscuTV pentru a veni să cânți pentru românii din Canada?
Pentru ca, după ani și ani de zile în care am tot fost invitați să cântăm peste Ocean, s-a ivit cineva care să înțeleagă că la 28 de ani după Revoluție, românii din disapora merită un spectacol care să se desfășoare în niște condiții tehnice, în niște săli de spectacol, unde să pot veni cu trupa și să ofer un concert exact așa cum îl fac și în țară, fără compromisuri.
Departe de mine de a minimaliza spectacolele care se țin în biserici sau restaurante, unde, de multe ori, întâlnirea este emoționantă între artiști și românii noștri din diaspora. Dar genul de concert cu care venim, nu ne permite desfășurarea într-o astfel de locație. Asta a fost o explicație tehnică.
Dar adevăratul motiv pentru care vin în Canada este că mi-e tare drag să le cânt românilor care au avut curajul să-și schimbe viața și care, poate, nu m-au mai văzut de mult pe o scenă. Sau alții poate nu m-au văzut niciodată pe o scenă.
De-abia așteptăm să cântăm în fața publicului din Montreal, unde iată că unul dintre concerte e deja sold out (10 noiembrie) și, la cererea publicului, mai cântăm o zi pe 9 noiembrie. Apoi pe 11 noiembrie la Toronto și 12 noiembrie la Calgary.
Ești celebru pentru concertele tale. Nu vrem să ne dezvălui toate surprizele pregătite românilor din Canada, dar la ce ar trebui ei să se aștepte?
Ar trebui să se aștepte la un concert sincer, cinstit, unde schimbul de energie dintre noi, cei de pe scenă și public este pe locul întâi. Concertul se intitulează „Asta-s eu”, așa că va las pe voi să ghiciți și să descoperiți la concerte despre ce va fi vorba.
Vei cânta în fața unui public care a ales să plece din România. Colegul tău din Liceeni, Tudor Petrut, trăiește în Statele Unite. Ai avut vreodată tentația emigrării?
O singură data, în cea mai neagră perioadă din anii 80, când nu aveam gaze, căldură, mâncare, benzină, dar mi-a trecut repede, pentru că m-am regăsit în meseria pe care o începusem și eram foarte conștient că e greu să o continui în afara granițelor.
După concertele din Canada te vei întoarce în România și te vei pregăti pentru cel de-al 17-lea concert consecutiv de Crăciun. Vor fi trei spectacole la Sala Palatului și unul la Sala Polivalentă din Cluj. Au fost 67 de concerte de Crăciun din 2002 și până acum cu peste 340.000 de spectatori. Este greu să menți interesul publicului an de an pentru acest concert?
Publicul concertelor de Crăciun a devenit marea mea familie. Le spun de fiecare dată celor care vin la show-urile mele că înainte petrec Crăciunul cu „familia mea cea mare” și apoi cu familia mea acasă, de Ajun.
Concertul de Crăciun e mai mult decât un simplu concert, e o stare de spirit, unde oamenii rezonează, a devenit o tradiție frumoasă, neîntreruptă, unică în showbiz-ul românesc-și o spun cu mândrie – și ce e mai important este că au crescut cu noi în acești 17 ani generații noi. Cunosc copii care au venit prima oară la concerte la 3-4 ani, iar acum au 18-20 de ani și vin în continuare.
Pentru mine și trupa mea, concertul de Crăciun reprezintă o sărbătoare. Și cred că oamenii vin în continuare la concertele mele pentru lucrurile pe care tocmai le-am spus.
Joci teatru. Compui. Ai spectacole. Mai rămâne timp în viața ta și pentru alte pasiuni? Care ar fi acestea?
Am o viață profesională extrem de încărcată și, unori, îmi doresc să am mai mult timp pentru familia mea, pentru soție, mamă, pentru copiii mei, pentru că ei îmi dau energie, ei mă încarcă pozitiv.
Îmi place să mă plimb, să merg în natură, să descopăr locuri noi, să-mi petrec timpul cu prietenii apropiați sau cu oameni interesanți de la care am ce învața.
