Andrada Mihăilescu este una din supraviețuitoarele incendiului din Clubul Colectiv. Marți, 30 octombrie 2018, sunt trei ani de la această dramă care continuă pentru multă lume.
64 de persoane au murit și 147 au fost rănite. Incendiul și reacția autorităților au condus la proteste de stradă soldate cu demisia premierului de atunci, Victor Ponta.
Andrada a publicat pe blogul său personal un (foto)eseu pe care-l reproducem mai jos, evident cu acordul său. (P.R.)
***
Arta și societatea contemporană respinge o abordare estetică prin care s-ar ajunge la formalism. Prin firea lui, omul caută frumosul și, prin urmare, a inventat arta pentru ca aceasta să îi ofere frumosul.
Cine suntem însă noi, cei de azi, și ce așteptări avem de la lumea artei? Indiferent de răspunsul fiecăruia în parte, realitatea e că, dincolo de aparențe, în arta contemporană frumosul există. Frumosul ascuns așteaptă să fie descoperit. Frumosul ascuns așteaptă să fie înțeles. Pielea netedă, fără imperfecțiuni, este văzută că fiind normală.
Orice abatere de la această normă (în acest caz: cicatricea) este privită cu teamă iar sentimentul primar este cel de respingere. De acolo provine tendința de a ascunde ceea ce nu este perfect. De la perfecțiunea divină la perfectibilitatea umană: Omul nu mai este „proiectul” unui Creator, ci devine propriul sau proiect.
În modernitate, deviza caracteristică omului este: ești ceea ce devii. Frumusețea imperfectă poate fi înțeleasă de către privitor doar atunci când purtătorul cicatricililor reușește să își accepte imperfecțiunile și să le schimbe valoarea din negativ în pozitiv. Privitorul trebuie educat cum să privească cicatricile și implicit, pe purtătorul lor.
Între cei doi se formează o relație de cauzalitate: privitorul contribuie în mod direct la comportamentul celui privit. Pentru a se apăra de privirile aspre ale celor din jur, privitul alege să-și ascundă corpul (că mecanism de protecție). Privitorului trebuie să îi fie permis să pătrundă în intimitatea privitului pentru a înțelege trauma suferită de acesta, procesul de vindecare, care a contribuit la forma corpului neuniform și pentru a-l privii cu alți ochi.
Societatea contemporană trebuie educată cum să îi privească pe cei diferiți. Acest lucru se poate întâmpla doar prin intermediul corpului imperfect. Body-art sau „arta corpului”, este o mișcare apărută după 1960, care apelează la prezența efectivă a corpului uman, de regulă al autorului, în realizarea operei de artă.
Însă, nu toate tentativele de artă corporală au valențe estetice. Au șanse mai mari de a dăinui în istoria artei acei artiști care au știut să-și mediatizeze opera prin mijlocirea unei construcții simbolice puternice și riguroase, care nu mizează doar pe șocul psihologic.
Mesajul e simplu: „În orice operă, dacă vrei să fie adevărată, trebuie să pui ceva din ceea ce esti”. Trupul, ca materie primă pentru idee. Cum ai putea oare să contribui și mai mult? Poate doar dându-ți sufletul.
Apoi, apare întrebarea: „unde e frumusețea?” Această e întrebarea celor ce caută adevărul în formă și uită de conținut. Pentru cei care preferă o formă armonioasă care de cele mai multe ori ascunde un adevăr cu aspect neunifor, frumusețea superficială este cea mai bună abordare.
Aceasta este societatea de astăzi: o societate în care internetul, lumea virtuală și rețelele de socializare (Facebook, Instagram) pun accent pe corpul ideal, care încearcă să atingă perfecțiunea, prin forma ideală, de clepsidră sau de trapez. Proiectul corporal, în speță corpul, este „un proiect pentru care trebuie depus efort și care trebuie construit ca parte a identității individului”.
Corpul reparat spune un adevăr, acela al adaptării. Corpul reparat dă dovadă de forță și de capacități extraordinare de reconstrucție. Corpul devine un ansamblu de „piese de schimb” pentru „auto-reparare”. În ceea ce privește cicatricile post-arsură, pielea se reface, acceptând transplant de țesut, care provine din altă parte a corpului.
Eseul acesta dorește să arate privitorului faptul ca cicatricile au o frumusețe aparte, asemănătoare unor opere de artă. Vorbim aici despre o operă de artă a corpului, clădită pentru a se repara și recontrui. În cazul meu, grefele de piele de pe ceafă, umăr stâng, umăr drept și mâna dreaptă, au fost preluate de pe zonă coapselor.
La formarea acestor cicatrici am contribuit în mod direct, am pus o parte din ceea ce sunt, atât la nivel fizic cât și psihic, pentru a finaliza lucrarea de artă pe care v-o prezint, astăzi, aici și acum. Corpul meu este o hartă iar cicatricile reprezintă conturul ei.
Cele 13 imagini din acest eseu foto reprezintă auto-portrete, care îmi aparțin. Această sunt eu, imperfectă, puternică, umană.
Priviți-mă!
Continui acest eseu vizual cu un citat al lui Friedrich Nietzsche din cartea sa “Știinta voioasa”:
“Știinta voioasă este rodul experienței lăuntrice a celui ce a trecut prin proba de foc mocnit al infernului, i-a îndurat povara îndelungată, strivitoare și a reușit să afle în sine, într-un sfârșit, speranța însănătoșirii. E drept că nu e foarte clar dacă se va însănătoși pe deplin sau nu. Dar ce mai contează asta când el reușește să ofere o perspectivă cu totul nouă asupra iadului, asupra bolii, asupra sumbrei nenoriciri, când se întoarce din aceasta lume a suferinței îmbogățit cu nemaiauzite cunoștințe?”- Friedrich Nietzsche în Știință Voioasă.
În urma incendiului din Club Colectiv, din data de 30.10.2015, am fost pusă în situația de a re-învață să trăiesc, să gândesc, să simț. M-am întors dintr-un iad care mi-a lăsat urme adânci în suflet, în minte și pe piele. În fiecare zi aleg să îmi port cicatricile cu mândrie.
Această mândrie aparține acelor oameni care s-au zvârcolit, au suferit, au îndurat dureri care la prima vedere par supra-omenești și apoi, au renăscut din propria cenușă.
Cred cu tărie că există un phoenix în fiecare dintre noi. De fiecare depinde dacă alege să se lase pradă acelei creaturi mitice, pentru a se pierde iar mai apoi, pentru a se regăsi. În aproape trei ani, am dobândit curajul de a renaște, de a mă reconstrui, puțin câte puțin, pe zi ce trece.
Cicatricile sunt parte din mine și reprezintă mărturiile pentru procesul de vindecare prin care trec. Nu am nici o șansa să mă vindec pe deplin, vreodată. Însă, îmi asum acest aspect.
De ce? Pentru că pot să ofer o perspectivă nouă asupra corpului reparat, asupra corpului cicatrizat.
Pentru cine dorește să îmi privească urmele lăsate de foc pe piele, fără teamă, fără să judece, fără să îmi evite sclipirea din privire, am ales să construiesc acest eseu.
Vă invit să priviți cu inimă deschisă și cu mintea luminată, dacă într-adevăr va doriți să înțelegeți procesul prin care trece un om al cărui corp a făcut cunoștiința cu flacăra divină a infernului.
