Titlul e un făcut cu ochiul la o carte celebră, dar parcă intrată într-un con de umbră, împreună cu autorul ei: My name is Aram, de Wiliam Saroyan.
Ideea de a scrie cele ce urmează mi-a venit azi, la cafeneaua Starbucks din outlet-ul Tanger 2, din Hilton Head. Eu pe-acolo îmi petrec timpul, în jurul acelei cafenele, de fiecare dată când consoarta solicită timp de shopping în magazinul Saks din outlet-ul Tanger 1. Când mi-a dat cafeaua comandată, un espresso dublu, angajata care-mi strigase numele, o negresă tânără, poate sudaneză, mi-a făcut puţină conversaţie, cu aerul că ne cunoaştem:
„Florentin? Two shots, like always, right?”
La vederea anterioară, în urmă cu vreo lună, mă întrebase: „Are you from Florence?” Aşa că n-am niciun dubiu, misterul acestui mic succes de socializare stă în numele meu de botez, „my first name”, cel cu care mă prezint colegilor la locurile de muncă prin care trec, pe care-l dau când rezerv o masă la restaurant, ori când fac comanda într-o cafenea.
Florentin e numele meu din buletin, căruia i-am preferat, de când mă ştiu, varianta mai scurtă şi mai comună, Florin. În copilărie, toţi prietenii îmi spuneau Florin. La fel, numeroşii verişori şi verişoare, unchii şi mătuşile, bunicii. Florentin era un nume pe care îl simţeam pretenţios şi caraghios. Era numele pe care-l folosea doar maică-mea, rar, când îmi spunea pe nume.
În felul în care-l pronunţa, simţeam intenţia ei de a-mi aminti că sunt copil şi că trebuie să-i fiu ascultător. Mamele cu un unic copil nici măcar n-au nevoie de un nume ca să i se adreseze aceluia, posibilitatea unei confuzii în privinţa interlocutorului e practic nulă, aşa că orice substitut – puiule, măgarule – e bun. Dar, uneori, fie pentru că erau alţii de faţă, fie pentru că, vorbind la telefon, voia să se asigure că la celălalt capăt al firului tot eu eram, mi se adresa folosind acel nume.
Ea-l alesese. Când cineva, nu din România, îmi spune, atunci când facem cunoştinţă, că am un nume „frumos”, vin invariabil cu precizarea că meritul îi aparţine mamei mele.
Maică-mea avea o poveste legată de punerea în practică a acestei alegeri, nu ştiu cât de adevărată. M-am născut la spitalul municipal din Constanţa. Maică-mea spunea că bunică-mea a fost desemnată să mă declare la primărie şi că, văzând-o ieşind pe uşa camerei de spital, a avut o inspiraţie de moment şi a pus-o să repete numele. Iar bunică-mea, cu bună credinţă, a repetat: „Florică!” Urmarea a fost că declararea mea la primărie a fost amânată cu câteva ore, până când taică-meu s-a putut face disponibil.
La liceu, în clasa a 9-a, am figurat în catalog cu numele din buletin. În clasa a 10-a, eram Florin. La prima strigare a catalogului, profesorul de chimie, om cu un ridicat simţ al observaţiei, m-a privit şi mi-a spus: „Parcă anul trecut erai Florentin!” Diriginta se lăsase influenţată de îndărătnicia mea de a mă prezenta cu numele Florin şi, fără să-şi dea seama, aproape că îmi legalizase preferinţa.
Mai târziu, când am ajuns în situaţia de a avea publicat primul text „literar”, n-am avut niciun dubiu în alegerea numelui de autor. Se întâmpla la un an după ce îmi obţinusem diploma de inginer. Diviziunea dintre Florentin şi Florin a devenit, pentru mine, şi una dintre inginerie şi scris.
Când, la 34 de ani, am ajuns în Canada, mi-am dat seama că Florentin e un nume mult mai uşor de exportat decât Florin. Niciunul nu-i uzual la Montréal, nici printre vorbitorii de franceză, nici printre cei de engleză, dar Florentin e mai uşor de pronunţat şi de unii, şi de alţii. Florin nu merge deloc. În pronunţia românească, e mai uşor de acceptat ca nume de femeie, dar în ortografia franţuzească, Florine. Varianta masculină care merge e Florian.
Florentin, pe de altă parte, pare că dispare greu din memorie. Schimb frecvent locurile de muncă, într-o branşă inginerească în care mobilitatea e mare. Recordul meu de stabilitate pentru cei 24 de ani de postemigrare este de 3,5 ani, stabilit la jobul în curs de desfăşurare. Uneori, nu foarte rar, văd feţe cunoscute din altă parte, ori din acelaşi loc în care mă aflu şi m-am mai aflat cândva. Eu ştiu că am o problemă cu memorarea numelor, dar această lipsă a mea tot nu justifică frecventele situaţii în care nu reuşesc să pun un nume pe faţa celui care îmi spune, din prima: „How are you, Florentin?”
Însă ciuda mea pe numele „frumos” ales de maică-mea nu a încetat cu totul. Apar situaţii speciale… Îmi amintesc de o conversaţie, la Montréal, cu un coleg de muncă francofon, care m-a numit, din neatenţie, Valentin. Îl cunoşteam amândoi pe acel Valentin. Exista şi-un Constantin prin companie. A sfârşit prin a mă întreba, cu un zâmbet suspect: Cât de frecvente sunt numele astea, cu teminaţia „tin”, în România?
Wikipedia de limba engleză are o scurtă pagină dedicată numelui Florentin, în care se spune că acesta este de găsit ca nume de botez printre vorbitorii de română, germană şi spaniolă, ultimii folosindu-l şi ca nume de familie.
La drept vorbind, vorbitorii de spaniolă preferă varianta Florentino. Acum doi ani, am petrecut o săptămână în Republica Dominicană, lângă Puerto Plata, oraş de pe coasta nordică a insulei. Când am prezentat paşaportul la aeroport, vameşul mi-a citit stupefiat numele, pronunţându-l „Florentino”, l-a pus în temă şi pe cel de alături, apoi s-au pus amândoi pe râs, fără nicio reţinere. Faza s-a repetat şi la recepţia hotelului, şi la plecare, tot în aeroport, când alţi doi vameşi au profitat de şansa de a mă cunoaşte pentru a avea un moment de veselie nebună. Cristina şi-a inclus povestea în repertoriu. Numele meu oficial a devenit, în povestea ei, „Florentino ha-ha-ha!” Oricât am căutat pe internet, n-am reuşit să aflu cine-i acel Florentino a cărui menţionare îi face pe dominicani să moară de râs.
Google mi-a mai spus că Florentin e un nume popular şi în Albania. Pusă în temă, Cristina a văzut imediat logica acestei realităţi: „Bineînţeles, şi albanezii sunt fancy!” Reacţia ei are legătură cu originea numelui meu, acel gând al mamei mele de a-mi da un nume „frumos”.
În fine, simt că am făcut pace cu numele meu de botez şi că v-am plictisit destul. Spuneţi-mi Florin şi basta.
