Sora noastră de gintă latină, limba franceză (născută în credință creștină), îndrăznește să spună răspicat lucrurilor pe nume. Il pleut. Il fait froid. El face frig. El plouă.

Să ne fie deci clar de la început. “El” și nu “Ea”. El, o persoană, de gen masculin și nu “ceva”, nu un “It” englezesc. Total incorect politic. Nimeni altul decât Dumnezeul acela personal, numit si Tata (Notre Pere), cauză și sursă a toate, domn al văzutelor și nevăzutelor, cum spune crezul.

La francezi, Dumnezeu nu o poate da la întors! El e de vină când plouă, tot Dumnealui când este frig sau cald, când e sărăcie sau corupție.

Poate tocmai de aceea francezii au făcut revoluția din 1789, să scape de acest “Il”, nesuferit, care le aranjează pe toate după cum îi place! Ajunge cu tirania Lui!

Alungat din Biserici și din viața publică, numitul Dumnezeu și-a găsit un refugiu unde nu te astepți, în gramatică. Iar verii noștri francezi, mulți dintre ei, astăzi, mândri atei și progresiști, își mărturisesc inconștient credința reziduală atunci când sunt nevoiți să își desfacă umbrela, sau să dea drumul la ventilator.

La englezi, Dumnezeu nu apare explicit, ci se ascunde mai bine de mult timp.

It rains. It is cold. “It” se referă desigur la natură, la chestia aceea de afară.

La ei, nu există un El pe care să se dea vina. Natura este un “it” fără personalitate, are regulamentele ei de funcționare și cam atât. Nu se sinchisește de oameni: nici nu îi iubește, nici nu îi urăște, ci îi lasă să ne descurce cum pot. Gramatica englezească parcă îndeamnă oamenii să își poarte singuri de grijă, ținând cont de legile firii, fără să le ofere posibilitatea de a da vina pe cineva dacă merge prost.

Așa și-au făcut englezii Parlament, democrație, industrie, imperiu, Brexit. Mereu singuri de capul lor, ascultând de legile lui “it”.

În fine, la români, subiectul lipsește cu desăvârșire: Plouă. E frig. E cald.

Deși ne declarăm creștini de vreo 2000 de ani, verbele astea care exprimă fenomene naturale au ajuns să fie total impersonale.

În limba noastră, nu se știe cine plouă sau cine anume face frig. Știm unde e frig (afară, în casă etc) sau unde plouă. Nu exista nici un El care să producă ploaia sau frigul.

În limba noastră, nimeni nu își asumă răspunderea pentru situații atât de serioase, cum ar fi fenomenele naturale. Nu e Dumnezeu, nu e guvernul, nu e președintele, nici măcar natura!

E soarta pur și simplu. E conspirația universală. Blestemul mioritic. Haosul. La noi, “e criză”, “e sărăcie”, sau “e corupție”, la fel cum “e frig sau cald”.

Corupția, sărăcia, murdaria de pe strazi, înjurăturile, accidentele de circulație nu aparțin nimănui, ele au același grad de iresponsabilitate precum aceste calamități naturale.

Ironic, tocmai noi, românii, care ne credem cei mai credincioși din lume, sarea pământului, Grădina Maicii Domnului, nu am fost în stare să-l păstrăm pe Dumnezeu ca subiect – autor al soartei noastre de fiecare zi. În toate necazurile noastre, Dumnezeu nu este nici negat, nici afirmat, nici băgat în seamă. Nu e vina lui, dar nici a noastră.

Cum vreți atunci să se rezolve aceste probleme ancestrale, dacă nimeni nu le creează, nimeni nu și le asumă? Ce simplu ne-ar fi fost dacă aveam și noi să dăm vina pe cineva!

Ad