Definiția prostiei (internet): să cunoști adevărul, să vezi adevărul, dar să crezi în continuare minciunile.
– Bună să-ți hie ziua Ioane.!
– Bună mai Gheo !
– Mă Ioane cât de departe or mărs copchiii tăi cu școală ?
– Gheparte Gheo, gheparte tare, iacă fata s-o oprit tocma la Australia și baietu, o țară mai aproapii, la Germania.
– Așe mă și la mini, că nu știu cini m-o pus să-i îndemn la școală, iacă amândoi ficiorii și-or găsat locu pi undiva pin Amierica. Ș-amu nu știu cu cini oi mai trudi eu la țarină, că di când s-or îmulțat anii parcă s-o lățit și țarina.
***
Nu demult am asistat la o conferință pe teme economice ținută de profesorul emerit Claude Montmarquette de la Universitatea de Montreal. Vorbind despre tendințe economice în societatea contemporană, un comentariu ce mi-a dat frisoane reci, și despre care nu cred că mai trebuie tradus, a sunat cam așa : „Quand les jeunes quittent le pays, c’est la fin d’une nation”.
Din reflex m-am gândit la vârsta pe care o aveam când am emigrat, la vârsta pe care o aveau prietenii mei de aici când au plecat din țară, la vârsta celor ce continuă să plece. Dacă e să cred statisticile, majoritatea celor care au plecat sau care fac demersuri să plece, o fac la vârste cuprinse între 25 și 35 de ani. Pe 1 decembrie am sărbătorit, ce e drept fiecare în felul lui, unii mai solemn, alții lăudându-și afacerile, 100 de ani de la Marea Unire…
Este adevărat că această unire ne-a dat o țară mare și rotundă, dar la fel de adevărat e faptul că spiritul defetist al Mioriței rămâne mereu de actualitate.
Avem o țară în care, după una sută ani, tot mai multă lume se simte mai întâi moldovean, bănățean, oșan și mai pe urmă român.E drept că în toată această perioadă am trecut, ca nație, prin multe și cumplite încercări. Am fost aruncați într-un război din care, după părerea mea, am avut doar de pierdut. Prutul a devenit o falsă linie de demarcație. am fost încălecați de ”frații” ori de ”eliberatorii”de la răsărit și încartiruiți pentru apoape o jumătate de secol într-un regim absurd care a încurajat și promovat mediocritățile și a oprimat șidecimat elitele.
În ’89 s-a primit ordin să facem revoluție. Și revoluție s-a făcut. S-a vrut sânge și sângele a curs așa de bine, că nici în ziua de astăzi nu avem vinovați . Mai e puțin și se împlinesc 30 de ani de când ni se vând gogoși cu împăratul verde, sau cel roșu, cu state paralele sau perpendiculare, cu conspirații inventate, sau poate adevărate, de te apucă amețeală dacă vrei să le pricepi. În realitate, după părerea mea, bine plănuit – sau numai din lăcomia îmbogățirii peste noapte a unei pături securisto-ariviste – s-a distrus tot ce putea însemna capacitate de producție. S-au vândut pe nimic toate pârghiile de control ale economiei naționale.
Urmarea firească și posibil dorită a fost imprăștierea în patru vânturi a unei întregi generații, cea care, probabil, ar fi încurcat sforile trase de cei ce au ordonat rebeliunea.
Vechii bugetari și tinerii pensionari, cei care votează din convingere partidul aflat la guvernare, nu vor mai fi prezenți peste 20 su 30 de ani când criza generațiilor va deveni acută. Ce se va alege de nație, de limbă, de demnitate, nu are nici o importanță pentru ei, atât timp cât li se mărește pensia. Dar este foarte adevărat că avem o țară deosebit de frumoasă. Aceste frumuseți au fost acolo înaintea noastră și vor mai fi și după.
Mulți oameni, dintre care și eu fac parte, ne mândrim cu aceste frumuseți, dar uităm de multe ori că nu avem nici un merit. Avem doar șansa de a ne fi născut acolo. Abia atunci când frumusețea din noi va fi destul de mare pentru a fi văzută din afară, cred că vom avea motive de mândrie.
De aceea, tind să cred că una sută de ani nu a fost destul pentru ca nația română să se maturizeze. Și atât timp cât o sa continuăm să ne mințim că e mereu vina altuia și mai ales să credem acest lucru, vom rămâne mereu într-o zona de pubertate istorică
