În 2017, cu ocazia inaugurării într-un fost depozit feroviar a unui campus uriaș, dedicat noilor întreprinderi inovatoare în tehnologiile de comunicare precum cele devenite de mulți ani giganți economici (Microsoft, Apple, Google, Facebook etc.), Emmanuel Macron a utilizat în discursul său o metaforă nefericită : ”O gară este un loc unde te încrucișezi cu oameni care reușesc și cu oameni care nu sunt nimic”

Expresia ”oameni care nu sunt nimic” a indignat mulți corespondenți pe Internet care au văzut în ea expresia unei aroganțe, individuale și/sau sociale.

Firește, președintele francez putea alege o altă formulă pentru a scoate în prim plan varietatea umană a celor care vor beneficia de serviciile campusului ori vor flana pur și simplu în acest spațiu, aidoma mulțimii forfotitoare dintr-o gară. Căci altminteri, în afara unei ipotetici și cu totul improbabile intenții polemice într-un context festiv și oficial, ”oameni care nu sunt nimic” este un crâmpei de frază lipsit de conținut..

Nu există om care să nu fie nimic, cum nu există om care să nu aibă niciun rol social. Cât de spectaculos sau cât de modest este acest rol nu contează, esențial este faptul că există. Și rolul este creator de identitate. Chiar și un ”sans abri”, aparent total marginalizat în raport cu o personalitate publică (politician, sportiv de performanță, om de artă, cercetător etc.) are rolul lui aparte care-l definește ca ființă umană reprezentativă pentru societatea timpului său. El face parte dintr-o categorie socială mai restrânsă sau mai largă ce influențează sau poate influența politicile sociale din țara sa, este uneori activ ca militant social în favoarea unui segment al societății extrem de defavorizat din punct devedere economic și psihologic, constituie o realitate dureroasă și un simbol al devenirii umane când aceasta se confruntă cu condiții personale ori colective vitrege și incontrolabile. Dar el este totodată, prin profilul lui psihologic și spiritual un tip uman semnificativ pentru tabloul general al societății dintr-o anume perioadă și din anumite regimuri politice și economice.
Mulțimea profesiilor și ocupațiilor pe care le putem avea în funcție de capacitățile și talentele noastre nu ne ierarhizează, ci doar ne diferențiază. Un hocheist sau un baschetbalist multimilionar a cărui fotografie apare frecvent în paginile publicațiilor sportive nu este superior ca reușită personală în raport cu alți oameni competenți dar anonimi, cu profesii diferite : contabili, medici, profesori, gestionari, ofițeri de carieră, instalatori, coafori, polițiști etc. Rolurile tuturor sunt reale și utile societății și fiecare dintre ei are toate motivele să se simtă satisfăcut de felul cum trăiește. Că rolurile sociale sunt tratate în mod diferit, uneori cu disparități impresionante, faptul nu ilustrează vreo superioritate omenească, ci contextul și ierarhia de valori dintr-o societate..

CITEȘTE ȘI:  Intențiile bune

Contextul acesta este schimbător și evolutiv. Beethoven, detestat de vecinii și de proprietarii locuințelor din Viena pe care le schimba des fiindcă făcea prea mult zgomot cântând la pian, umple, la aproape două secole de la moartea sa, săli de spectacole din lumea întreagă cu sute de locuri. Și exemplele sunt într-un număr incalculabil, și într-un sens și în altul, adică și de apreciere și de depreciere.

În plus, identitatea noastră nu este exprimată doar de profesie. Un om poate avea un rol modest în societatea largă, dar el poate fi extrem de influent și se poate manifesta ca o rotiță fundamentală în evoluția societății, prin rolul său în familie.. Aceasta a fost situația femeilor, descurajate până în epoca modernă, să muncească în afara casei. Dar rolul lor ca mame, educatoare și gestionare a tradițiilor și a bunurilor materiale și culturale din fiecare familie a fost decisiv în evoluția societății. Să ne gândim o clipă la un exemplu ilustru, la soția lui Lev Tolstoi, Sofia Behrs, care în afară că a crescut și educat ireproșabil 13 copii, a fost și administratorul principal al proprietății funciare a soțului ei și copista manuscriselor lui înainte ca acestea să fie trimise la tipar.

Dar trebuie să ne ferim ca intențiile bune să ne ducă în iad. A susține că nu se poate spune despre niciun om că nu este nimic (uneori, regretabil, oamenii se remarcă și devin ”cineva”, prin răul pe care-l fac !) nu trebuie să ne târască în capcana egalitarismului opac.. Oamenii sunt nu doar foarte diferiți, ci și foarte inegali. Nu toți sportivii sunt la fel de buni și tot așa, nici toți medicii, profesorii, scriitorii, inginerii, coaforii etc. Din diferite motive, nu totdeauna vizibile pentru ceilalți – o anumită evoluție a caracterului, o situație familială particulară, o boală, un conflict administrativ etc. – se pot produce scăderi dramatice în potențialul unui om. Fie la început de carieră, fie la zenitul ei Statutul social se degradează și el, căci precaritatera profesională atrage după sine precaritatea economică, diminuarea responsabilităților, neîncrederea generală, scăderea prestigiului și, în cazurile mai grave, marginalizarea. Despre asemenea oameni se spune, de regulă cu un dispreț mai mult sau mai puțin marcat, că sunt ”perdanți” ori ”ratați”. Or disprețul se datorează unui deficit de empatie și de imaginație. În ce măsură cunoaștem cu adevărat contextul profund și complex în care se produce ratarea unei vocații, deteriorarea unor comportamente, eșecul unor proiecte de viață, adâncirea unei inegalități ? Existența în lume este aidoma unui război insidios și secret de fiecare clipă, purtat concomitent pe fronturi multiple. Nimeni nu câștigă pe toate fronturile. De multe ori, succesul pe un front devine o cauză a înfrângerii pe altele și lucrul acesta se vede mai clar în destinul frământat, uneori cu un final tragic, sinucigaș, al unor personalități care, privite de departe păreau că au obținut tot ce poate oferi mai prețios o viață omenească.

CITEȘTE ȘI:  Vaticanul și cultura secretului

Cu disprețul pentru ”perdanți” nu suntem departe de formula lui Emmanuel Macron despre ”oamenii care nu sunt nimic”. Or, pe partea cealaltă a medaliei, formula ar fi și mai dramatică decât nefericita metaforă a președintelui francez. Am avea un fel de avertisment adresat tuturor, fie câștigători fie perdanți, îndemnând la deschidere spirituală, modestie și respect mutual: ”Istoria unei vieți, oricare ar fi ea, este istoria unui eșec” scria pesimist Jean-Paul Sartre în L’être et le néant.


Dacă ați ajuns până aici ...

… avem o mică favoare să vă cerem. Audiența Pagini Românești a crescut foarte mult și suntem mândri de acest lucru. Producem zilnic știri, analize și comentarii iar faptul că veniți și reveniți să ne citiți ne arată că suntem pe drumul cel bun. Suntem un ziar al diasporei, a cărui misiune este să informeze românii despre subiectele importante ale zilei, din România și din țara de adopție, în limba română. O facem cu pasiune și cu profesionalism. Dacă fiecare persoană care ne citește ar contribui cu doar 1$ pe lună, am putea să vă oferim mai multe informații și să acoperim mai multe evenimente. Sprijiniți Pagini Românești să continue să spună povești din comunitatea românească și să vă informeze în limba română, la mii de km de țară. Mulțumim!

Sprijiniți Pagini Românești 
Ad