Iată ce vă propun în anul sărbătoririi centenarului Marii Uniri de la 1918: un dialog incomod pentru toţi cei care au avut sau încă mai au puterea de a lua decizii în România. Am vorbit cu Radu Paraschivescu, unul dintre scriitorii şi traducătorii români care nu-şi înşală publicul şi care este iubit pentru acest lucru.

Prin pesimismul domnului Paraschivescu răzbate furia faţă de impostura care ne sufocă. Eu am găsit şi un dram de optimism, greu sesizabil la o primă lectură. Oricum, veţi râde şi, poate, veţi lăcrima citind dialogul nostru, dar sigur nu veţi pierde timpul.

Altfel, îmi permit să vă întreb: ce poate fi mai util în an centenar decât un omagiu adus limbii noastre materne, de fiecare român în parte? Un omagiu adus limbii române vorbite corect, fără „adaptări” ridicole din franceză, spaniolă sau engleză. Dacă am începe de aici să ne respectăm unii pe alţii, probabil că lucrurile n-ar mai părea atât de gri nici la nivel social (sau comunitar).

George Rădulescu: Aproximativ 17% din populaţia României locuieşte în afara graniţelor ţării. Sunt mulţi copii născuţi în străinătate care au început şcoala acolo. Foarte mulţi dintre ei vor rămâne în străinătate. Poate statul român să-i „recupereze”, măcar cultural?

Radu Paraschivescu: Bănuiţi statul român de nişte intenţii bune pe care mă îndoiesc că le are. Aşa cum spuneţi, cifrele exodului sunt paralizante.

Fundaţia Romanian Business Leaders a publicat în iunie 2018 un studiu din care reiese că 3,4 milioane de români şi-au părăsit ţara doar în ultimul deceniu. Este cea mai importantă plecare în masă dintr-o zonă care nu se află în război. În clasamentul general (pace + război) suntem pe locul doi, după Siria.

Radu Paraschivescu
George Rădulescu în dialog cu Radu Paraschivesci

Ar fi suficient ca statului român să-i crape obrazul de ruşine. Însă statul are obraji, nu obraz.

Nu exclud ca la fiecare plecare cineva din administraţia asta atât de poticnită să răsufle uşurat: „O pensie în minus”. Sigur, e o judecată imbecilă, dar nu trebuie să uităm cum arată cei care ne conduc.

În condiţiile în care nu avem metrou între gara şi aeroportul capitalei după aproape 30 de ani de libertate, nu am terminat nicio autostradă, bolnavii sunt infectaţi şi mor în spitale, iar printre consilierii premierului se numără un interlop şi un condamnat penal, „recuperarea culturală” e o utopie. În cel mai bun caz, un deziderat romantic.

Dacă unii dintre copiii sau tinerii de azi se vor întoarce în România, o vor face datorită (sau poate din cauza) unei conjuncturi personale, de familie sau de altă natură, nicidecum ca urmare a unei politici înţelepte de atragere a românilor înapoi între graniţe. Nu uitaţi că statul nu e în stare să construiască un spital la standarde apusene (se fac spitale, dar prin iniţiativa privată a unor oameni de ispravă), pompând în schimb miliarde în Catedrala Mântuirii Neamului. Care va fi dotată cu şase clopote masive, pe care va fi imprimat chipul exagerat de satisfăcutului Daniel.

Probabil că sunteţi la curent cu deformările pe care le suferă limba română în diaspora, în funcţie de limba vorbită în ţara gazdă. Ce i-ar putea determina pe conaţionalii noştri să-şi înveţe copiii limba maternă aşa cum trebuie?

Nu ştiu dacă-i mai interesează aşa ceva. Principala lor grijă este găsirea unui serviciu convenabil, a unei locuinţe decente şi a unei şcoli pentru copil. Pe lângă aceste priorităţi, exprimarea corectă în limba maternă pare un moft.
Ştiu bine cum e schingiuită limba română în alte ţări. Am văzut, de exemplu, un mesaj online în care un român din Spania se interesa de actele de care are nevoie pentru „renovarea paşaportului”.

Oamenii ăştia vor conchide, aşa cum o fac şi vorbitorii incorecţi din România, că important e să ţi se înţeleagă enunţul, nu să faci exerciţii de stilistică. Am mai spus-o, povestea asta cu înţelegerea mesajului e, în general, alibiul agramaţilor.

Şi, sincer, nu văd ieşire. Mă îndoiesc că se poate face misionarism ortografic sau gramatical peste hotare. Şi oricum, cele mai mari şanse să deprinzi o română corectă le ai aici, în România. Există, desigur, şi excepţii frumoase. Dar sunt excepţii, nimic altceva.

„Supleţea unei limbi nu trebuie să dea cale liberă tuturor inepţiilor”

Se zice că „limba evoluează”, că este „un organism viu”. Vom accepta, oare, şi „succesuri” în loc de „succese” sau alte năstruşnicii care sunt deja des folosite în limba română?

Spiritul viu al limbii e o scuză prin care suntem gata să admitem în limbă tot felul de nerozii.

Până una-alta, „succesuri” le creează probleme în primul rând celor care vorbesc corect şi care ezită un pic înainte de-a spune „succese”. Aşa se întâmplă când auzi o formă greşită de sute de ori (inclusiv în mesaje ironice, emise de oameni care ştiu să se exprime).

CITEȘTE ȘI:  Lipitorile

Forţa obişnuinţei e colosală în asemenea cazuri. Contaminarea se produce pe nesimţite. Or, spiritul viu şi supleţea unei limbi nu trebuie să dea cale liberă tuturor inepţiilor. Spiritul viu nu are voie să înlăture exigenţa, la fel cum maidanul nu are voie să pătrundă în Academie (deşi în anii 1980 a făcut-o, ştim prea bine).

Care sunt greşelile de exprimare pe care le auziţi des şi care vă calcă pe nervi?

Sunt trei categorii de greşeli a căror frecvenţă supără. Prima categorie e a greşelilor clasice: „decât” în loc de „doar”, „care” în loc de „pe care”, „ca şi” în loc de „ca”, „în ceea ce privesc” în loc de „în ceea ce priveşte”.

A doua categorie conţine confuzii din sfera ţopârlăniei preţioase: „a servi” în loc de „a mânca” (insist inutil de un deceniu că de servit o fac ospătarii, nu clienţii) sau „fortuit” în loc de „forţat”.

În fine, a treia categorie, care câştigă teren în galop, este cea a anglicizării kitsch a limbajului. Exemple: „nu vrei să ştii” în loc de „mai bine să nu ştii” (you don’t want to know), „vrei s-o iei pe aici” în loc de „e preferabil s-o iei pe aici” (you want to take this way), „tribut” în loc de „omagiu” (tribute) şi, peste toate, „Naţional Arena” în loc de „Arena Naţională”. Am explicat de câteva ori, fără strop de succes, că sintagma „Naţional Arena” e la fel de corectă ca „mineral apa” sau „Roman Piaţa”.

„A fi student nu era la îndemâna oricui”

Avem numeroşi compatrioţi care una citesc şi alta înţeleg. Aceasta ar fi descrierea analfabetismului funcţional. Totuşi, oameni cu studii universitare au acelaşi „necaz”. De unde vine problema aceasta?

Simplu, de la şcoală. Mai bine zis, de la lipsa ei.

Există aici două componente. Prima este şcoala de mântuială pe care au făcut-o diverşi oameni cu influenţă de azi. Ei au trecut aidoma gâştii prin apă, dar astăzi sunt miniştri sau ordonatori de credite.

A doua este deschiderea după 1989 a unei puzderii de aşa-numite universităţi care scot purtători de diplomă fără competenţă, profunzime şi autoexigenţă.

România e pe primul loc din UE la capitolul analfabetism funcţional şi fiindcă Aurelian Bondrea şi alţii ca el au transformat ideea de învăţământ universitar într-o caricatură.

Cu nişte decenii în urmă, a fi student nu era la îndemâna oricui. Astăzi învăţământul superior pare să se fi transformat în învăţământ inferior.

Să ne înţelegem, nu generalizez. Ştiu instituţii absolut remarcabile la Bucureşti şi Cluj, la Timişoara şi Târgu-Mureş etc. După cum ştiu profesori formidabili. Însă ciupercăria de universităţi private a dăunat enorm ideii de educaţie şi a încurajat analfabetismul funcţional. Gândiţi-vă că un Gabriel Oprea a fost profesor universitar şi îndrumător de doctorate în cadrul unei instituţii care, potrivit legii, nici măcar nu avea voie să organizeze susţineri de doctorate. Sigur, Oprea e profesor fără să fi ţinut un curs timp de 15 ani, ceea ce măsoară şi mai bine amploarea derivei.

Acestor mizerii li s-a adăugat, cum bine se ştie, industria plagiatului universitar, care a inclus miniştri ai Educaţiei sau un premier cu studii de Drept.

Ce ar putea face această diasporă numeroasă în folosul României dacă, printr-o minune, s-ar gândi cineva s-o motiveze şi s-o mobilizeze?

Presupun că vă gândiţi la un motivator care să fie şi el tot din diaspora. Dar cum ar putea să procedeze? Care ar fi reţeta de concertare a eforturilor? Pentru ce? Şi pentru cine?

Plecaţii sunt de obicei oameni cărora situaţia din ţară le-a devenit intolerabilă. Unii dezamăgiţi, alţii disperaţi. Ce baghetă magică ar trebui inventată ca să le coordoneze eforturile în favoarea celor rămaşi în ţară? Mă tem că nu e un scenariu plauzibil.

Şi poate tocmai de aceea aţi inserat în întrebarea dumneavoastră sintagma „printr-o minune”.

În plus, funcţionează în mintea multora un mecanism pervers. Când un component al diasporei face un lucru memorabil, prestigiul lui se răsfrânge de obicei asupra ţării de adopţie. Când un component al diasporei face un lucru reprobabil, prostul renume al făptaşului se răsfrânge invariabil asupra ţării de origine.

„Mârlanul are peste şapte decenii de când se află la putere”

Nu sunt puţini cei care găsesc că atmosfera socială din ţară s-a degradat într-un ritm galopant. De ce credeţi că a ajuns mârlanul la putere în România zilelor noastre?

Mă tem să nu facem o confuzie între nivelul de mârlănie şi nivelul de expunere a mârlăniei. Din punctul meu de vedere, mârlanul are peste şapte decenii de când se află la putere.
Proasta creştere şi indigenţa nu sunt noutăţi pe piaţă. Chivu Stoica, Emil Bobu, Tudor Postelnicu şi soţii Ceauşescu n-au descins la conducerea României din Olimp sau din Camera Lorzilor.

CITEȘTE ȘI:  Ce sărbătorim de fapt la 8 martie, tovarăşi?

Acum însă, prin intermediul media, le vedem toate mişcările şi le auzim toate declaraţiile. Iar ăsta e un dezavantaj şi pentru poluanţi (ei), şi pentru poluaţi (noi). Primii îşi dovedesc public precaritatea, ultimii află cum arată cei care le decid traiectoria în lume.

Prin urmare, mârlanul nu a ajuns la putere acum, ci doar continuă să se afle la putere. Îl vedem mai de aproape şi mai mult, atâta tot. Îi putem spune Codrin Ştefănescu sau Eugen Nicolicea, îi putem spune Traian Băsescu sau Mihăiţă Calimente. Îi putem spune în câteva sute, dacă nu în câteva mii, de feluri.

Cum ne prezentăm astăzi lumii, din punct de vedere cultural? Care sunt „brandurile” noastre culturale?

O parte dintre branduri sunt pictori stabiliţi afară, din categoria Alexandra Nechita sau Adrian Ghenie. O parte sunt oameni de mare valoare, stabiliţi tot afară, cărora nu ştiu dacă oficialităţile române le-au descoperit şi recunoscut forţa de brand: un Radu Lupu, un Ion Marin, un Andrei Vieru etc. O parte sunt somităţi planetare, cum ar fi Andrei Şerban, stabilit – guess what – tot afară.

Mi s-ar părea precaut din partea oficialităţilor să se întrebe de ce atâtea dintre marile noastre nume trăiesc de decenii în alte ţări şi nici prin cap nu le trece să se întoarcă în România altfel decât cu un prilej bine conturat. Şi abia apoi să redacteze liste de branduri prezumtive care (deocamdată) au rămas în România, de la Marius Manole la Mircea Cărtărescu.

E-adevărat, avem deocamdată şansa a doi ambasadori care fac, prin structura, orizontul şi anvergura lor cultural-diplomatică, servicii de brand (nu numai) cultural României: Luca Niculescu şi Emil Hurezeanu. Pe care nu pot decât să-i însoţesc cu vorba mamei lui Napoleon: pourvu que ça dure.

„Mă simt mai în largul meu în limba română”

Sunteţi (şi) profesor de limba engleză. De ce nu scrieţi cărţi în engleză?

Am fost profesor de engleză doar în perioada 1984-1988 la liceul din Făget, în judeţul Timiş. N-am mai predat, fără ca asta să însemne că am uitat ceva din limba ca atare. Ştiu că Petru Popescu a umplut caiete întregi de ciorne pe care apoi le-a aruncat, ca să-şi rafineze exprimarea în engleza americană. Cinste lui. Eu prefer să-mi folosesc limba engleză la traduceri, aşa cum fac de aproape treizeci de ani.

Mă simt mai în largul meu în limba română, căreia îi pot fructifica mai bine nuanţele ultime când scriu. Dacă voi găsi pe cineva care să mă traducă la un moment dat în engleză, voi fi mulţumit. Există însă un incovenient: ca să găseşti, trebuie să cauţi. Or, eu n-am căutat pe nimeni. Probabil că nu mă iubesc îndeajuns.

Cum v-aţi dori să arate următoarea sută de ani din istoria României întregite?

Iertaţi-mă, tot ce aş putea imagina aici ar ricoşa la un moment dat în utopie. Prefer să mă abţin şi să mimez egoismul.

Un prieten în vârstă, interpret de conferinţă, a fost întrebat de un lector american ce-o să se întâmple cu el când toţi românii o să ştie engleză. I’m old enough not to care, le-a răspuns prietenul. „Sunt suficient de bătrân ca să nu-mi mai pese.” Aşa şi eu.

Radu Paraschivescu, carte de vizită

Radu Paraschivescu s-a născut la 14 august 1960, la Bucureşti. A absolvit Facultatea de Limbi Străine, Secţia engleză-franceză (1984). A fost profesor de limba engleză, bibliotecar şi redactor de carte. A scris şi a tradus zeci de cărţi, lucrând ca senior editor la Editura Humanitas. Este autorul volumului „Ghidului nesimţitului”, publicat în peste 60.000 de exemplare. Anul acesta, sub semnătura sa au apărut „Două mături stau de vorbă. Scene românești” şi „Orice om îi este teamă. Un partid, doi ani și trei premieri”.


Dacă ați ajuns până aici ...

… avem o mică favoare să vă cerem. Audiența Pagini Românești a crescut foarte mult și suntem mândri de acest lucru. Producem zilnic știri, analize și comentarii iar faptul că veniți și reveniți să ne citiți ne arată că suntem pe drumul cel bun. Suntem un ziar al diasporei, a cărui misiune este să informeze românii despre subiectele importante ale zilei, din România și din țara de adopție, în limba română. O facem cu pasiune și cu profesionalism. Dacă fiecare persoană care ne citește ar contribui cu doar 1$ pe lună, am putea să vă oferim mai multe informații și să acoperim mai multe evenimente. Sprijiniți Pagini Românești să continue să spună povești din comunitatea românească și să vă informeze în limba română, la mii de km de țară. Mulțumim!

Sprijiniți Pagini Românești 
Ad