Insula „Hispaniola” a fost descoperită de Cristofor Columb în decembrie 1492. Un an mai târziu, Columb a fondat aici prima colonie a „Lumii Noi”. În zilele noastre, două treimi din această bucată de pământ din regiunea Caraibilor este ocupată de Republica Dominicană şi o treime de către statul Haiti.
Cum lupta pentru frumos scoate, de regulă, la iveală ce-i mai urât din fiinţa umană, Columb n-a avut parte prea mult de liniştea locului. Mai întâi coloniştii săi au compromis relaţia cu băştinaşii Arawak (sau Taino), demonstrând că mâna omului mai mult strică decât sfinţeşte. Au urmat bătălii, intrigi la Curtea Spaniei, arestarea, încătuşarea şi, într-un final, reabilitarea fraţilor Cristofor şi Bartolomeu, (primul guvernator), prin simbolica şi delicata atingere a reginei Isabela.
Nici după ce a părăsit cu trupul această lume „părintele Americii” nu şi-a găsit pe deplin pacea. Osemintele sale au fost mutate de la Valladolid la Sevilla, transferate la Santo Domingo, prima capitală a „Lumii Noi” pe care el însuşi a întemeiat-o, apoi duse la Havana, înainte de a reveni la Sevilla, în 1899. Totuşi, sunt voci care afirmă că rămăşiţele pământeşti ale lui Cristofor Columb n-ar fi fost niciodată trimise de la Santo Domingo (Republica Dominicană) la Havana (Cuba) şi că acestea ar fi şi astăzi pe mult iubita sa insulă din Marea Caraibilor. O posibilă „farsă”, orchestrată de dincolo de mormânt? Cine ştie?
MOŞTENIREA LUI COLUMB
Cert este că Santo Domingo de Guzman, capitala Republicii Dominicane, va rămâne întodeauna „punctul t0” al „Lumii Noi”. Prima catedrală, Sfânta Maria, ridicată între 1514 și 1542, prima universitate şi primul spital din America au fost construite aici. Oraşul este locuit neîntrerupt din 1496 şi face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO. Fortăreața Ozama și Turnul Omagiului, ridicate în 1503, sunt considerate cel mai vechi avanpost militar din America. „Amprenta tropicală” pe care o păstrează Santo Domingo se simte (şi) în decalajul economic dintre partea estică şi cea vestică – mai prosperă şi parcă strategic separată de sărăcie, prin „purtarea de grijă” a râului Ozama.
Oricum, în Republica Dominicană se trăieşte mai bine decât în Cuba şi incomparabil mai bine decât în năpăstuitul stat vecin, Haiti, unde defrişările şi catastrofele naturale au transformat viaţa oamenilor într-un coşmar perpetuu. Este aproape neverosimilă schimbarea bruscă de peisaj, trecerea de la vegetaţia paradisiacă şi de la plajele cu nisipuri fine, ocupate de turişti cu dare de mână, la sărăcia lucie a haitienilor. Ca o aspră ironie a sorţii, în ziua de 27 februarie a fiecărui an, dominicanii sărbătoresc obţinerea independenţei faţă de Haiti, la 1844.
Dar nici economia lor nu stă chiar pe roze, prăpastia dintre bogaţi şi săraci adâncindu-se încet şi sigur. Turismul şi agricultura reprezintă, indiscutabil, sursele de venit cele mai sigure. Zahărul, cafeaua şi tutunul, precum şi sectorul serviciilor sunt baza unui stat considerat de economişti ca fiind legat ombilical de SUA. De altfel, aceasta este destinaţia spre care se îndreaptă mai mult de jumătate din exporturi, „aurul” la care Columb nici nu se gândea în urmă cu peste 500 de ani.
AMERINDIANUL „DE SERVICIU”
Lâncezitul într-un colţ din cei peste o mie de kilometri de plajă ai Republicii Dominicane poate avea, totuşi, efecte benefice greu de bănuit la început. Spre exemplu, poţi afla o poveste „de la sursă”, taman atunci când o voce interioară îţi reproşează că te-ai zgârcit la o sută de dolari şi n-ai cumpărat excursia la iguanele şi crocodilii din sud-vestul insulei.
Spre deosebire de Cuba, vânzătorii ambulanţi din Dominicană nu sunt o prezenţă inevitabilă printre occidentalii întinşi la soare şi cu portofelele doldora de bani. La capătul plajei aferente unui complex este amenajat, de regulă, „un cătun comercial”, format din căsuţe acoperite cu stuf şi pline de artefacte ale meşteşugarilor locali. Aici mai găseşti interesante picturi în ulei ale studenţilor la arte plastice, rebeli şi dornici de afirmare, precum şi ţigări de foi la preţuri mai accesibile. Spre seară poţi nimeri şi în mijlocul unei petreceri de artişti care dansează merengue şi bachata, beau rom şi prăjesc peşte pe grătare improvizate.
Dimineaţa, dacă vrei să-ţi prinzi gândurile din urmă, rămâi să vezi răsăritul. După o vreme, constaţi că vânzătorii din căsuţele cu stuf sunt chefliii de cu seară şi că fiecare are câte o poveste interesantă, în afară de pânzele cu sclave de culoare şi totemurile pline de nisip. Unul dintre ei, cu cearcăne de rom Brugal şi cămaşa murdară de tempera, mi-a povestit că se trage din neamul primilor locuitori ai insulei. Aveam să aflu că mulţi dominicani, haitieni şi cubanezi se consideră şi astăzi ca parte a grupului etnic taino, peste care a dat Columb atunci când a călcat pe coasta insulei Hispaniola. Singura nepotrivire rămâne cea legată de mărturiile scrise privind dispariţia etniei. Brutalitatea coloniştilor europeni, bolile aduse de ei şi sinuciderile provocate de invazia Paradisului taino au făcut ca, între anii 1508 şi 1531, numărul acestor amerindieni să scadă de la 60.000 la 600 de oameni. De atunci şi până acum, susţin unii antropologi, este greu de crezut că ar fi supravieţuit vreo „fărâmă” din genele taino.
Oricum, amerindianul meu cu suflet de artist îşi vedea strămoşii, în răsăritul tulburat de căldură şi de rom parfumat, acostând pe ţărmurile Dominicanei de azi, învăluiţi în misterul civilizaţiei maya, de la care se revendică. Aveam să-l întâlnesc, câteva zile mai târziu, pe străduţele pietruite din Santo Domingo, vânzând tablouri la suprapreţ turiştilor care-şi făceau poze cu telefoanele inteligente.
Uneori, o poveste spusă de cine trebuie şi pictată pe o pânză poate fi mai preţioasă decât un tratat de istorie. Aşa cum o cafea fierbinte, băută pe terasa unei case coloniale, îţi poate spune mai multe decât un ghid bine informat.
