Literatura română îl omagiază azi pe Nichita Stănescu, la 35 de ani de la moartea poetului.

Nichita Stănescu s-a născut la 31 martie 1933, la Ploieşti. Tatăl său, Nicolae Stănescu, era comerciant, iar mama, Tatiana (n. Cereaciukin), provenea dintr-o familie nobilă rusească refugiată în România în 1917.

El a dat tiparului într-un interval relativ scurt de timp (din primăvara lui 1957 până in iarna lui 1983) o operă care a marcat hotărâtor traiectoria literaturii române postbelice. Autor a 16 volume de versuri, patru antologii de autor, două culegeri de eseuri şi proză poematică şi al multor altor texte şi poezii publicate în periodice ori risipite pe la prieteni, Nichita Stănescu a scris de-a lungul timpului o singură şi unică Mare Carte pe care ar fi vrut-o cât mai ‘impersonală’: Cronica în poeme a propriei sale existenţe. Asumată ca destin, viaţa sa va fi ‘contemplată din afara ei’ prin actul poetic, într-o perpetuă tensiune între ‘întâmplările exaltate’ liric, ‘rupturile’ existenţiale şi căutarea sensurilor lor”, arată criticul literar Alexandru Condeescu în studiul introductiv la volumul ”Nichita Stănescu. Opera Magna” (vol I, 1953-1965, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2004).

Nichita Stănescu a urmat cursurile şcolii primare, între 1940 şi 1944, la Ploieşti (primele două clase) şi, după evacuarea oraşului din cauza războiului, la Buşteni şi, în refugiu, la Vălenii de Munte, iar apoi, între 1944 şi 1952, cursurile Liceului ”Sf. Petru şi Pavel” din Ploieşti (numit ulterior Liceul ”I.L. Caragiale”).

Între 1952-1957 urmează cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti. Îi are ca profesori pe Tudor Vianu, Iorgu Iordan, Al. Rosetti, Al. Graur, iar printre colegi pe Matei Călinescu şi pe Eugen Simion, care îi fusese şi coleg de liceu.

Nichita Stănescu a debutat în revista ”Tribuna”, la 17 martie 1957, cu poeziile ”Au fost oameni mulţi…”, ”La lemne, Pământ!”, sub titlul generic ”1907”. Versurile fuseseră recomandate de Dumitru Micu, asistent universitar şi critic literar. La 21 martie 1957 Nichita Stănescu reuşeşte să publice poemul ”1907” în ”Gazeta literară”, condusă atunci de Zaharia Stancu. Debutează editorial în 1959, în volumul colectiv ”Sub semnul revoluţiei: 30 de tineri poeţi”, cu o prefaţă de Mihai Gafiţa, iar individual cu ”Sensul iubirii”, carte apărută în 1960, ”primită bine de criticii tineri, care au sentimentul că se întoarce o pagină nouă în poezia românească”.

Au urmat volumele: ”O viziune a sentimentelor” (1964), ”Dreptul la timp” (1965), ”11 elegii” (1966), ”Roşu vertical” (1967), ”Oul şi sfera” (1967), ”Alfa” (1967), ”Laus Ptolemaei” (1968), ”Necuvintele” (1969), ”Un pământ numit România” (1969), ”În dulcele stil clasic” (1970), ”Poezii” (antologie, 1970), ”Belgradul în cinci prieteni” (1972), ”Măreţia frigului” (1972), ”Clar de inimă” (antologie, 1973), ”Starea poeziei” (1975), ”Epica Magna” (1978), ”Operele imperfecte” (1979), ”Noduri şi semne” (1982), ”Oase plângând” (1982). Dintre celelalte volume ale lui Nichita Stănescu mai amintim: ”Cartea de recitire” (volum de proză şi evocări, 1972), ”Respirări” (culegere de publicistică şi proză eseistică, 1982).

În anul 1982 îi dictează lui Aurelian Titu Dumitrescu paginile care vor alcătui volumul ”Antimetafizica” (apărut postum, în 1985). În iunie 1983 încheie volumul de versuri intitulat ”Scrisori” (titlul iniţial ”Scrisori către Utopia”), cuprinzând douăzeci şi una de poeme-scrisori, o închidere simbolică a cercului deschis cu ”11 elegii”. Câteva fuseseră publicate, în primăvară, în ”România literară” şi în ”Luceafărul”, după cum se aminteşte în ”Dicţionarul general al literaturii române”.

Pentru creaţiile sale a obţinut, de-a lungul anilor, numeroase premii: Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul ”O viziune a sentimentelor” (1965), Premiul Uniunii Scriitorilor pentru ”Necuvintele” (1970), Premiul Uniunii Scriitorilor pentru ”Cartea de recitire” (1973), Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul ”Starea poeziei” (1976), Premiul ”Mihai Eminescu” al Academiei Române pentru ”Epica magna” (1980).

În 1975 i se acordă Premiul Internaţional ”Gottfried von Herder”, diploma fiindu-i înmânată în mai 1976. În 1979 este nominalizat de Academia Suedeză pentru candidatura la Premiul Nobel pentru Literatură, alături de Odysseas Elytis, Max Frisch, Jorge Luis Borges, Leopold Sedar Senghor (laureatul va fi poetul grec Odysseas Elytis).

În 1981 a fost distins cu Medalia ”Meritul Cultural”, clasa a II-a, iar în 1982 i-a fost acordat Marele Premiu ”Cununa de Aur” în cadrul festivalului ”Serile de Poezie de la Struga” (Iugoslavia).

Grav bolnav, Nichita Stănescu s-a stins din viaţă la 13 decembrie 1983, la Bucureşti. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu, scrie Agerpres.

Fotografie: Radio România Cultural

Ad