După ce s-a aflat despre hotărârile din Tratatul de pace de la Paris, semnat la 18/30 martie 1856, în Principate au început pregătirile în vederea alegerilor pentru Divanurile (Adunările) ad-hoc, scrie istoricul Constantin C. Giurescu în lucrarea sa, ”Viaţa şi opera lui Cuza Vodă” (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, l966). Pentru prima dată, urma să fie aleşi într-o adunare reprezentativă şi reprezentanţi ai ţărănimii clăcaşe.
În ambele Principate, conducătorii mişcării unioniste s-au organizat în partida naţională. Numeroşi revoluţionari paşoptişti emigraţi au revenit în patrie în 1857, contribuind la radicalizarea mişcării unioniste.
Turcia desemnase, în iulie 1856, drept caimacami (locţiitori de domni) în Ţara Românească pe Alexandru Dimitrie Ghica (fost domn regulamentar al Ţării Româneşti), iar în Moldova pe Teodor Balş, turcofil, conservator şi separatist. După decesul acestuia din urmă, în februarie 1857, în Moldova este desemnat caimacam Nicolae Conachi-Vogoride, un ultraconservator, ostil unirii Moldovei cu Ţara Românească.
În februarie 1857, s-a constituit, la Iaşi, Comitetul Electoral al Unirii, care şi-a fixat, la 1/13 martie, un program politic, preconizând unirea Principatelor într-un singur stat, neutru şi autonom, în frunte cu un prinţ străin (şi domnie ereditară), adunare reprezentativă, garanţia colectivă a puterilor europene ş.a.
Tot în februarie 1857, apare, la Bucureşti, jurnalul politic şi literar ”Concordia” (până în august 1857), sub redacţia lui C.A. Kretzulescu, oficios al mişcării unioniste. Acesta se adăuga altor ziare unioniste din Principate, precum ”Steaua Dunării”, care apărea în Moldova. La 3/15 martie 1857, s-a constituit, la Bucureşti, Comitetul Central al Unirii, organ de conducere al partidei naţionale din Ţara Românească, care îşi fixează un program asemănător cu acela al unioniştilor din Moldova.
În martie 1857, sosesc la Bucureşti, potrivit prevederilor Tratatului de la Paris din 1856, comisarii Marilor Puteri, însărcinaţi cu supravegherea alegerilor pentru Divanurile ad-hoc şi cu informarea guvernelor lor asupra dorinţelor exprimate de români. Tot în martie 1857, a avut loc, atât la Bucureşti cât şi la Iaşi, solemnitatea citirii firmanului emis de Poarta Otomană pentru convocarea Adunărilor ad-hoc (“Istoria României în date”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).
Eforturile Austriei şi ale Turciei de a împiedica unirea celor două Principate Române s-au concentrat asupra Moldovei. ”Prin Teodor Balş mai întâi, şi apoi şi mai ales prin caimacamul Vogoride, ele căutară să împiedice, prin toate mijloacele, exprimarea unui vot favorabil Unirii”, scrie Constantin C. Giurescu în lucrarea menţionată.
Unioniştii moldoveni au protestat, la 22 aprilie/ 4 mai, pe lângă Comisia europeană de informare de la Bucureşti, împotriva abuzurilor caimacamului Nicolae Conachi-Vogoride, ameninţând cu boicotarea alegerilor, iar la 20 iunie/2 iulie au redactat un protest împotriva măsurilor luate de căimăcămie pentru a împiedica alegerea unioniştilor în Adunarea ad-hoc. În încercarea de a împiedica, prin toate mijloacele, exprimarea unui vot favorabil Unirii, în Moldova ”se dezlănţui o adevărată teroare – arestări, destituiri din slujbe, ameninţări, bătăi – iar din listele electorale fu ştearsă marea majoritate a celor consideraţi ca unionişti (…) În asemenea condiţii, aşa-zisele alegeri dădură o majoritate de antiunionişti. Dar acest rezultat, falsificat, provoacă o puternică intensificare a mişcării de protest care începuse în timpul omiterii din listele electorale a alegătorilor unionişti şi al terorii concomitente”. (Constantin C. Giurescu, ”’Viaţa şi opera lui Cuza Vodă”). În rândul acţiunilor de protest, s-a înscris şi demisia lui Alexandru Ioan Cuza din funcţia de pârcălab al ţinutului Covurlui.
Reprezentanţii diplomatici ai Franţei, Rusiei şi Regatului Sardiniei la Istanbul au adresat Turciei, la 16/28 iulie 1857, o notă de protest în legătură cu falsificarea alegerilor pentru Divanul ad-hoc din Moldova, cerând anularea lor. Sub presiunea diplomatică a puterilor europene, la 12/24 august 1857, Poarta Otomană a ordonat anularea alegerilor şi organizarea, la 18/30 august, de noi alegeri.
După anularea alegerilor falsificate, ”rezultatul noilor alegeri constitui un adevărat triumf al unioniştilor care, cu o singură excepţie, se aleseră pretutindeni, având majorităţi zdrobitoare”. ”Printre cei aleşi erau toţi reprezentanţii de seamă ai partidei unioniste şi ai revoluţiei din 1848, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alecsandri, Vasile Mălinescu, Anastase Panu. În Muntenia, unde alegerile decurseseră în condiţii satisfăcătoare, succesul unioniştilor a fost total: printre cei aleşi se aflau C.A. Rosetti, fraţii Ştefan şi Nicolae Golescu, vărul lor A.G. Golescu, fraţii Ion şi Dimitrie Brătianu, Chr. Tell, Gh. Magheru, într-un cuvând mai toţi revoluţionarii reprezentativi de la 1848” (Constantin C. Giurescu, ”’Viaţa şi opera lui Cuza Vodă”). Printre reprezentanţii ţărănimii s-au numărat Tănase Constantin, Mircea Mălăieru, precum şi faimosul Ion Roată.
Lucrările Adunării ad-hoc a Moldovei s-au desfăşurat între 22 septembrie/4 octombrie 1857 – 21 decembrie 1857 /2 ianuarie 1858, cu participarea a 34 de mari proprietari, 17 mici proprietari, 31 de deputaţi orăşeni şi 17 deputaţi ţărani. La 7/19 octombrie, Mihail Kogălniceanu prezintă un proiect de rezoluţie care cuprindea ”dorinţele fundamentale” ale românilor moldoveni, arătând că ”Dorinţa cea mai mare, cea mai generală, aceea hrănită de toate generaţiile trecute, aceea care este sufletul generaţiei actuale, aceea care, împlinită, va face fericirea generaţiilor viitoare, este Unirea Principatelor într-un singur stat, o unire care este firească, legiuită şi neapărată, pentru că în Moldova şi în Valahia suntem acelaşi popor, omogen, identic ca nici unul altul, pentru că avem acelaşi început, acelaşi nume, aceeaşi limbă, aceeaşi religie, aceeaşi istorie, aceeaşi civilizaţie, aceleaşi instituţii, aceleaşi legi şi obiceiuri, aceleaşi temeri şi aceleaşi speranţe, aceleaşi trebuinţe de îndestulat, aceleaşi hotare de păzit, aceleaşi dureri în trecut, acelaşi viitor de asigurat şi, în sfârşit, aceeaşi misie de împlinit”. Rezoluţia – care a fost votată cu 81 voturi contra două – cerea autonomia şi neutralitatea celor două Principate, unirea lor într-un singur stat cu numele de România, prinţ străin, ereditar, dintr-o familie domnitoare europeană, neutralitatea şi inviolabilitatea noului stat, guvern reprezentativ şi constituţional, încredinţarea puterii legislative unei Adunări Obşteşti, garantarea colectivă a celor şapte puteri. (“Istoria României în date”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003)
Lucrările Adunării ad-hoc a Ţării Româneşti s-au desfăşurat între 30 septembrie/12 octombrie -10/22 decembrie 1857, cu participarea a 28 de mari proprietari, 14 mici proprietari, 20 de deputaţi orăşeni şi 15 deputaţi ţărani. La 8/20 octombrie, Constantin A. Kretzulescu a prezentat o rezoluţie care cuprindea cereri asemănătoare rezoluţiei din Moldova şi care a fost votată a doua zi în unanimitate.
”Divanurile ad-hoc, alese în 1857, au cerut unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un singur stat numit România, cârmuit de un prinţ aparţinând unei dinastii europene şi beneficiind de autonomie şi neutralitate. Cererea domnului străin, care, astăzi, poate nedumeri, era determinată de dorinţa de a pune capăt luptelor pentru domnie între familiile boiereşti, lupte folosite de marile puteri vecine pentru a interveni în afacerile interne ale principatelor”, punctează istoricul Florin Constantiniu în lucrarea sa, ”O istorie sinceră a poporului român” (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002).
Propunerile de bază adoptate de Divanurile ad-hoc aveau să fie înaintate Comisiei europene constituite potrivit prevederilor Tratatului de pace de la Paris.
Documentar realizat de Agerpres.
