Am început deja să numărăm a doua sută de ani a României pe care, mulţi dintre noi, şi-ar dori-o (mult) mai puţin zbuciumată decât prima. Alţii, mai pragmatici, nu-şi bat capul cu asta pentru că oricum nu vor apuca anul 2118.

Ei sunt oamenii certitudinilor. Ai palpabilităţii. Ai lui „ce bagi în gură…” şi „ce-i în mână, nu-i minciună”. Cam ăştia au organizat şi recepţiile de Centenar, cu acelaşi scenariu caraghios: discursuri de lemn, „mâncărică tradiţională”, hore, dar şi lamentări, suspine şi căderi teatrale pe gânduri.

Tot ei, oamenii certitudinilor, pun mânuţele la inimă atunci când se intonează imnul de stat, aşa cum au văzut în filme că „se face”. Nu ratează niciun prilej să îmbrace vreo ie kitsch şi să participe cu voioşie prefăcută la vreo „învârtită” unde se filmează.

Paradele militare sau ceremoniile religioase sunt alte bune ocazii de exersat prefăcătoria. Şi acolo se strâng ciorchine personaje sordide, încarnate parcă din cerneala scursă pe un colţ al ciornelor lui Gogol, Balzac, Dostoievski sau Dickens. Oameni urâţi, negustori de „suflete moarte”, paraziţi ai unui trecut onorabil, din care se hrănesc cu poftă.

Toţi aceştia au ajuns să reprezinte, cumva, statul român, fără a fi români zi de zi.

Înfăptuitorii României moderne nu numai că n-au nicio legătură cu asemenea nevertebrate, dar se şi răsucesc în morminte simţindu-le răsuflarea la ceremoniile de comemorare.

Un minut de tăcere

Cei care şi-au dedicat viaţa – şi deseori propriile averi, câştigate cinstit! – unui proiect naţional sunt cu un picior în groapa uitării colective. De pildă, Vasile Goldiş, unul dintre părinţii fondatori ai României Mari, a apărat interesele naţiunii române în mediile politice ostile de la Budapesta, riscând enorm. Vasile Goldiş nu a semnat declaraţia de fidelitate faţă de guvernul contelui Tisza, în condiţiile intrării ţării noastre în război împotriva Austro-Ungariei. Alături de numele acestui mare român pe care l-am dat drept exemplu nu poate sta, astăzi, numele niciunui demnitar de la Bucureşti, Cluj sau Iaşi. Ar fi o întinare a memoriei lui.

CITEȘTE ȘI:  Ce alegem de Paşti?

Cea mai decentă manifestare publică de Centenar ar fi fost un minut de tăcere, după intonarea imnului. Măcar atât ar fi meritat cei care şi-au vărsat sângele pentru România: un minut de tăcere din partea noastră, a tuturor, şi un salut curat, din partea militarilor care au luptat în Irak şi în Afganistan şi care au pierdut zeci de camarazi de arme.

Dar realitatea ne trezeşte şi din cea mai scurtă visare: oasele soldaţilor români căzuţi pe câmpurile de luptă zac prin sensuri giratorii (caz real, în 2013, la Făgăraş). Oasele martirilor din temniţele comuniste n-au fost nici astăzi spălate cu ulei şi vin şi aşezate în sanctuare, spre veşnică luare aminte. Totuşi, torţionarii şi trădătorii au continuat să primească pensii în ultimii 29 de ani.

La cum stau lucrurile, nimeni n-ar fi avut dreptul să vorbească de Centenar, cu excepţia copiilor şi a eroilor în viaţă.

Existăm atât cât există limba română

Indiscutabil, România este într-o mare cumpănă a istoriei sale, mai ales din cauza milioanelor de conaţionali care au decis să se stabilească în străinătate. Dar până şi efectele negative ale unei astfel de hemoragii ar putea fi stăvilite, prin unitatea „ţesuturilor vii” ale naţiunii.

CITEȘTE ȘI:  Ce alegem de Paşti?

Tinerii români, indiferent unde s-ar afla pe planetă, sunt „ţesut viu”, puternic, capabil să lepede bubele comunismului. Pe ei îi uneşte, mai mult decât orice, limba maternă. Acesta este punctul lor de plecare spre descoperirea propriei identităţi.

Bineînţeles, reprezentanţii statului nu fac nimic la acest capitol, cu excepţia finanţării unor ziare şi emisiuni (de proastă calitate) pe care le urmăresc foarte puţini români stabiliţi în străinătate. Tinerii aceştia, dispuşi să-şi redescopere şi, eventual, să-şi reinventeze ţara, sunt lăsaţi în voia sorţii. Se merge pe pricipiul lui P. P. Carp (fondator al societăţii Junimea, filogerman consecvent): „România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni”.

Aşadar, nu ne rămâne decât să sperăm că „ţesuturile vii” ale naţiunii căreia îi aparţinem prin naştere se vor regrupa miraculos, descoperindu-şi tezaurul cultural prin intermediul limbii materne. Bunicii, atâţia câţi mai sunt, părinţii şi fraţii mai mari au luat locul profesorilor de istorie şi de limba română. Ei îi vor feri pe cei mici de minciună şi le vor întinde câteva punţi spre Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz şi Alba-Iulia, chiar dacă punţile ar fi să plece din Torino, Madrid, Montreal sau Chicago.

Foto: Guvernul României.

Ad