O prietenă ziaristă, lămurită abia recent că alege Canada pentru viitor, a scris recent pe Facebook despre sărbătorile de iarnă. Şi m-a intrigat.
Scrie ea că da, totul este decent, curat, în sprijinul oamenilor, că este lumea curtenitoare şi discretă şi pitorească şi ne-a tot transmis de-a lungul perioadei recente cum că a fost o alegere dificilă, dar că e împăcată cu schimbarea întregului mod de viaţă, de la deficitar la respectabil.
Scrie ea aşa:
„Autostrăzile, splendorile metropolei sau farmecul orăselului, zâmbetele tuturor, curătenia şi ordinea, predictibilitatea câtorva lucruri de bază, normalitatea cotidiană, liniştea generală, şoferii care asteaptă cuminţi să traverseze trei familii de gâşte sălbatice, vanzătoarea din Scoţia, colegul tunisian, vecinii iranieni, bucuriile mici pentru toate buzunarele, darurile mari pentru toţi copiii mici. Suma enumeratelor îţi îndulceşte noua viată.
Dar … ce te faci când vin sărbătorile? Mai ales cele ale finalului de an. Apropierea Crăciunului îţi seacă sufletul, emigrantule! Îţi innoadă-n bărbie lacrimi scurse din icoanele bunicilor.”
Şi mă gândesc că dacă şi ea a simţit asta, ea, care a pledat aşa frumos pentru recâştigarea normalităţii în alt loc de pe pământ, ea, care postează pe Facebook lucruri cu tâlc, alese cu grijă din viaţa ei cea nouă, ea, care observă în cel mai mic amănunt splendorile vieţii, oriunde ar fi, că deh, e jurnalistă, atunci trebuie să se simtă undeva în fiinţă o rană adâncă pentru cei cu gândul undeva lângă Carpaţi, cei dezrădăcinaţi, pentru cei care s-au născut şi au crescut în locurile noastre de baştină şi au luat o decizie dură hotărând să-şi modifice total existenţa, pentru cei care apucaseră să se racordeze cu toate simţurile la energia mioritică până să fie cu bagajele în mâini.
Pentru cei care nu au atins de-ajuns clapele acestea emoţionale, e mai simplu. Despre ei, altădată.
Acum vorbim despre cei ca Amorena.
Trebuie că e o zbatere lăuntrică dureroasă. Ca un zbor cu aripă zvâcnind. Poate se simte un gol scrâşnind, pulsând accelerat, mai ales de sărbători. Te pui în locul acestor oameni, dar nu simţi ca ei. Sau poate că da. Că şi aici se simte un gol. S-a plecat mult pe această lume, s-a plecat şi pe lumea cealaltă, şi s-a dislocat ceva. Lipseşte, acut, completarea care umple golul.
Dar eu vreau să fiu pamânteană, mai puţin lirică şi să arăt încă o dată că tot ce contează suntem noi, da, cu încărcătură strămoşească şi cultura timpului şi puterilor noastre, noi, pur şi simplu, oameni care avem aceleaşi rădăcini şi funcţionam la fel de bine oriunde în lume. Şi atunci o să vă descriu lucruri pe care le uitaţi când vizualizaţi şi încasaţi acel spaţiu lipsă în plex.
Am fost de sărbători într-un sat în Mureş, tocmai de aceea, să fiu departe de oraşul pervertit, de televizoare şi internet şi Revelion cu R mare şi concerte pe bandă, de politically correctness şi must have şi watever. Am fost în vizită la bunul simţ.
Am fost să adulmec aerul cu fum de la coşurile caselor, să mă încălzesc la sobă, să mă trezească în creierii nopţii colindătorii şi dimineaţa cocoşii.
Să-mi pară fiecare zi schimbată şi totuşi să mă bizui pe ea că e la fel.
Ghiciţi ce. Am prins câţiva bătrânei care îşi mai aminteau sărbătorile de altădată, le-am recunoscut în ochi tristeţea şi lacrima permanent formată că le pleacă fiii şi ei sunt tot mai neputincioşi, am colindat de colo colo cu câteva instrumente şi glasuri răcnind şi ne-au pus oamenii pe masă ce au avut şi ei pe lângă prăjiturile şi vinisorul hand-made din cămară: o Fanta, o Cola proaspătă, un concentrat de Prigat, ceva ciocolată străină, să fie.
Și atunci, de ce ni se strânge inima și avem impresia că pierdem magia de acasă a sărbătorilor? De ce avem impresia că poate există undeva, exact unde nu suntem de față?
Noi toți am pierdut-o, fraților, demult. Decât să mi se cânte ceva, “ziceam că-s colinde”, mai bine ascult discul lui Hrușcă iar și iar sau repet ce știu eu din copilărie. Sigur reușesc să umplu o jumătate de oră măcar.
Trăiești departe, idealizand totul. Este o gheară nesuferită, un sac invizibil în care ești captiv, o tobiță care bate neîncetat, supărător, punctând momente ale trecutului tău părăsit printr-o mișcare radicală, în fapt este o mică înșelătorie a sinelui.
Că te vrea el mereu supărat, „suparaaat, sunt, Doamne, suparaaat…”, zice și un cântec nu prea grozav așa ceva. Dar și pentru că odată ai simțit, ai încercat senzația, ai fost părtaș cu bucurie la așa ceva. Dacă nu ai fost martor ocular, ai scăpat. Despre aceștia, cu altă ocazie…
Dar dacă te-a învelit mantia Sărbătorilor măcar o dată, o cauți mereu. Era odinioară acolo. Tu ai plecat din țară, crezi că acestea toate au rămas între granițe.
Ghici ce. Nu mai sunt. Sunt undeva, suspendate între noi și voi. Ironic, bizar, împreună simțim golul. Și dorul de sărbători la bunici.
