„Ce şanse au tinerii de azi să se formeze armonios, să capete croiala unor oameni pregătiţi să slujească adecvat ţara în care s-au născut?”, se întreba retoric un intelectual public a cărui scriitură eu o apreciez, alături de mulţi alţii.

Răspunsul a venit, ca o ironie a sorţii, în spaţiul online al revistei care găzduieşte articolele stimabilului intelectual din care am citat. Aşadar, răspunsul s-a „încarnat” în comentariul unui cititor, destul de tânăr după „profilul virtual” pe care-l afişa. Îl redau „in integrum”, needitat şi fără diacritice, cu speranţa că veţi pricepe ceva:

„Dupa ce vedem grija pt popor din Franta, cu violențe reale si intervenții adecvate, si represiunea sovieto-ceausista, din 10 aug, pt nimic dpdv al francezilor, chiar ca e greu sa nu te gandesti ca pana în 89 comuniștii aveau acoperire tancul sovietic, dar apoi nu a mai fost decat eroarea optiunii puterii noilor fanarioti de Kremlin autointitulati nationalieti patrioti”

Eu, unul, mărturisesc că nu am înţeles nimic din comentariul de mai sus. Înşiruirea de cuvinte redată n-are nicio noimă. Şi nu este un caz singular. Aş putea strânge într-un volum inepţiile apărute sub formă de comentarii pe site-urile unor reviste considerate „elitiste”.

Sunt convins că autorii unor astfel de „minuni stilistice” au, totuşi, ceva în cap din moment ce se îndreaptă spre site-uri cu articole lungi şi poze puţine. Cum cred că suferă teribil pentru că încearcă să se exprime şi nu reuşesc. Ei bine, în această situaţie se găseşte o bună parte a cititorilor de presă românească.

Tinerii români trăiesc înconjuraţi de astfel de „modele”, fie că se află în ţară, fie în străinătate. Unii, mai „răsăriţi”, iau treaba pe cont propriu şi încep să emită opinii, fără a fi citit mare lucru – sau măcar să fi ascultat – înainte de a se apuca de scris.

Poate fi, până la un punct, frenezia unei tinereţi întâmplate, nefericit, în haosul postcomunismului, unde naţionalismul bălos al sfertodocţilor s-a amestecat cu „occidentalismul” de prost-gust al altor sfertodocţi, daţi cu sclipici. Dincolo de această conjunctură istorică e numai prostie. Şi iată un exemplu grăitor, extras din „gândirea” unui „blogger” autohton (scuzaţi trivialităţile, nu-mi aparţin):

CITEȘTE ȘI:  Bătaia ca mod de viață

„Suspiciunea că România e o țară de căcat, fără perspective de viitor, te încearcă încă din adolescență, dar conștientizezi mai bine asta abia când pășești pe piața muncii, mai ales ca un tânăr milenial ce tocmai a absolvit liceul sau facultatea.

O dată la câteva luni, atât televiziunile, cât și publicațiile online au grijă să le gâdile egoul persoanelor de vârsta maică-tii prin tot felul de materiale care mai de care mai jurnalistice, în care ideea de bază este să evidențieze cum tineretul nu vrea să mai muncească, spre deosebire de vremurile când România era grânarul Europei și miezul din dodoașcă.”

Cam aşa se pune problema în mediile „cool” ale hipsterilor români: copiază imediat opinii şi atitudini, fără a le trece prin filtrul minţii; vorbesc despre propriii părinţi cu un soi de dispreţ amestecat cu milă pentru că şi-au petrecut peste jumătate din viaţă fără conexiune la internet; se îmbracă şi mănâncă după „tendinţe”, şi niciodată după cum le stă bine sau după cum le place.

Aşa se face că vezi bărbaţi corpolenţi cu pantaloni mulaţi şi cămăşi „slim fit”, având aspect de foci în pragul asfixiei. Mai vezi şi grupuri de fete mâncând sushi, pe la cine ştie ce tejghea din mall, făcând grimase care trădează o hepatită iminentă. Uneori, tranziţia de la ceapă verde la pastă de dinţi poate fi anevoioasă…

Astfel de oameni folosesc cuvinte englezeşti pentru acţiuni cât se poate de banale, care au corespondent în limba română – „am avut un meeting, bro!”. Întrunire în loc de „meeting” nu ne mai sună bine, iar „bro” vine de la „brother” (frate), un familiarism preluat din filmele americane.

Spre deosebire de exponenţii fenomenului „millennials” din Occident – cei între 20 şi 37 de ani, generaţie care se consideră superioară celorlalte prin accesul la tehnologie încă din copilăria fragedă – „milienălşii” noştri consumă fără să creeze nimic.

CITEȘTE ȘI:  Al Treilea Război Mondial

În general, îi vezi frezaţi şi îmbrăcaţi precum „omologii” lor din Italia, Franţa sau Anglia, dar incapabili să ducă o treabă la bun sfârşit.

Nu-i respectă pe cei cu experienţă profesională şi nu pun preţ pe educaţie sau implicare civică.

Sentimentul lor naţional se rezumă la sarmale şi ciorbă de burtă, iar cel european la „Champions League” şi la câteva mărci de bere care sponsorizează această competiţie fotbalistică.

Nu votează şi nu cred că schimbarea în bine a societăţii poate începe de la ei.

Ei sunt copiii şi nepoţii celor ajunşi la bloc prin programul de industrializare forţată a oraşelor, început de Ceauşescu. Ce credeaţi că poate ieşi din împreunările „oamenilor noi” creaţi de regimul comunist, din plebea proletară?!

Un cunoscut medic neurolog povestea, apropo de neaşezările structurale ale românilor de azi, cum a asistat, la o coadă ad-hoc de dinainte de 1989, la călcarea în picioare (la propriu) a unui căţel lăsat câteva minute de stăpână să-i ţină locul în rând. Această răzbunare a mitocanului hămesit, dornic să apuce orice, nu contează ce, se resimte şi în societatea românească de astăzi, prin „milienălşii” noştri.

Pentru a fi bine înţeleşi: când spun „societatea românească” mă refer şi la cei aproape cinci milioane de români care au plecat în străinătate. Să nu ne furăm singuri căciula imaginându-ne că printre aceştia nu sunt (multe) astfel de specimene. De altfel, sunt convins că i-aţi dibuit deja.

Ei bine, de asemenea oameni România nu are nevoie. Cei care au plecat din ţară, sau care se pregătesc să o facă, nu sunt o pierdere pentru societate, aşa cum aceia care au rămas reprezintă „frâna de mână trasă” a vehiculului generaţional care ar trebui să ne ducă în mijlocul Europei reale.

Ad