Miruna Tarcău, născută în România şi venită cu părinţii la Montréal în primii ani de viaţă, a debutat în 2006, pe când avea 16 ani, cu un roman „de aventuri” supradimensionat, în limba franceză: „L’Ile du Diable”.

Până în 2009 a mai publicat două romane „fantasy”, după care s-a dedicat studiilor universitare, la Montréal şi în Europa, ea apropiindu-se acum, la început de 2019, de obţinerea unui doctorat în literatură franceză. S-a dedicat studiilor, dar nu integral, pentru că în 2018 i-a apărut a patra carte, tot un roman, „L’apprentissage du silence”, la editura Hashtag (înfiinţată tot în 2018 de Felicia Mihali, scriitoare binecunoscută românilor de la Montréal).

Noua carte are 180 de pagini, un detaliu prin el însuşi promiţător. Când am început-o, după primele două-trei pagini am răsuflat uşurat. M-am bucurat de aparenţa ei de naraţiune normală, cu intriga având un loc şi-un timp de desfăşurare determinate, cu personaje care stau frumos într-o realitate asemănătoare celei cunoscute de noi toţi, fără să dovedească puteri supranaturale, cum e cazul în scrierile „fantasy”. Uite aici un cuplu normal, Elisabeth şi David, trăind într-un Montréal aproape contemporan, el consultant financiar la Banque Royale, ea implicată într-o asociaţie feministă…

Zece pagini mai târziu, apare un amănunt care schimbă radical regulile jocului. Elisabeth are un vis în care nevasta şefului lui David o întreabă pe ea, la un parti de birou, „ce ar face dacă ar putea să inverseze cursul Istoriei”. E trezită brusc din vis de un David panicat şi cu valiza în mână, pentru a fi antrenată, de cele mai multe ori alături de el, într-o călătorie prin alte ţări, în alte timpuri, din ce mai îndepărtate de contemporaneitate.

CITEȘTE ȘI:  Mihai Eminescu, 130 de ani de la moarte: Poetul naţional al românilor şi pasiunea pentru teatru

La Buenos Aires, înainte şi după revenirea lui Peron la putere, din 1973, cuplul deţine un bar cu trupă de muzicieni şi cu extra-funcţie de bordel. Elisabeth are o activitate sexuală variată, David plonjează în politica locului. Aici, dar şi în general, David are un parcurs mai mult ascuns cititorului, însă întotdeauna se dovedeşte capabil să acopere cheltuielile cu chiria şi toate celelalte.

Pentru Elisabeth urmează Ljubljana din Iugoslavia lui Tito şi iarăşi Montréal, în această ordine ori, poate, în ordine inversă, în timp ce David ajunge să facă puşcărie politică la Moscova. Timpul curge mereu spre înapoi, deşi nu-i mereu clar acest lucru, iar intriga se complică din ce în ce mai mult. Apar o droaie de copii, unii adoptaţi la Montréal, alţii născuţi de Elisabeth, nu toţi cu concursul lui David.

La Bombay, în vremea imperiului colonial britanic, Elisabeth se dă drept sora venită de la Montréal a lui David. El devenise medic şi era căsătorit cu ruda unui muzician decedat în viitorul lor comun din Argentina. Spre deosebire de ei doi, toţi cei din jurul lor, puzderia de copii şi nevasta lui David, printre alţii, îmbătrânesc, deşi, ţinând cont de direcţia asumată pentru curgerea timpului, ar fi trebuit să întinerească. La un moment dat, se vorbeşte de o carte recent apărută, „Originea speciilor”, a unuia, Darwin.

Acţiunea se mută succint în Leipzig, apoi în Haiti, unde pe Elisabeth o loveşte bătrâneţea, deşi e mai fecundă ca oricând. Copiii încă în viaţă încep să moară de bătrâneţe, în timp ce Elisabeth devine un soi de sfântă de a cărei celebritate emergentă clerul catolic prinde teamă. David îi scrie de la Paris, în anul 1760, o serie de scrisori. Nu cunoaştem răspunsurile. Putem doar trage concluzia că ea moare cam pe-atunci.

CITEȘTE ȘI:  Hashtag. Cu cărțile pe masă

Titlul cărţii, pentru mine, este dificil de explicat. Înveţi tăcerea într-o viaţă care curge normal, de la naştere spre moarte. Invers, n-ar trebui să înveţi gângurirea? Este o carte de 180 de pagini, repet, dar pe care eu am citit-o în timpul necesar uneia de vreo 400.

Partea plină a paharului, cu acest roman, e vizibilul profesionalism al autoarei. Ştim că a avut o aplecare precoce spre scris şi că studiază intensiv literatura, la nivel academic, de vreun deceniu. Acum, citindu-i ultima carte, am căpătat certitudinea că autoarea s-a antrenat în arta naraţiunii aşa cum trebuie, adică citind multă literatură. Multe fraze cu un umor „à la française” fac cu ochiul cititorului. „Ils se contentaient de regarder la piste de danse en disant que c’est beau, le tango.” (p. 62). „Cela faisait beaucoup de problèmes, dans beaucoup de pays, pour une dame qui n’avait pas l’air d’avoir dépassé la trentaine.” (p. 89). Câte una cu umor cam uzat spune, paradoxal, acelaşi lucru: Nu-i cartea cea mai bună pe care ar putea-o da autoarea.

Şi încă ceva. Episodul de la Buenos Aires pare o povestire în sine, episoadele de la Montréal, cel din zilele noastre, ca şi cel din anii 1950, par alte povestiri în sine. La fel şi pentru episodul din Ljubljana şi Paris. Am bănuiala că aerul de lectură dificilă vine din încercarea de a asambla un roman din povestiri de sine stătătoare. Există această idee de-a gata care bântuie mediile literare, că un roman s-ar „vinde” mai bine, pe care eu o găsesc cel puţin discutabilă, dacă nu cumva nocivă.

 

Ad