Subiectul acesta depășește cu mult obiectivul unei cronici jurnalistice, dar semnalarea unor borne simple ar fi poate utilă acelora dintre noi care, dornici să dea mai mult lustru imaginii noastre în lume ca popor, se străduiesc insistent să demonstreze cât de nobili și de admirați erau strămoșii noștri din urmă cu mii de ani.

E un demers lăudabil căci prima condiție pentru a promova imaginea poporului tău este să insiști asupra elementelor pozitive ale istoriei lui. Dar, de la început, se impune o exigență elementară pe care trebuie s-o respecte și cei mai patrioți dintre istoricii, de regulă diletanți: identificarea exactă a obiectului promovat, adică, în această situație, identificarea a ceea ce aparține istoriei poporului român. Când a început istoria lui, când a apărut poporul român?

Istoricii, profesioniști sau amatori, români ori străini, ne-au lăsat o literatură amplă, în această privință cu teorii și opinii diferite, bazate pe evenimente și realități fondatoare : colonizarea Daciei, etnogeneza prin sinteza daco-romană, rolul slavilor și al altor neamuri în această etnogeneză, apariția primelor forme statale românești etc. Se mai adaugă la acestea și discuțiile, la fel de complexe, privind timpul și locul de formare a poporului român, în sudul ori în nordul Dunării.

E de înțeles ca un pasionat de istorie, animat de sentimente patriotice, să aibă o atitudine afectivă față de istoria neamurilor participante la etnogeneză – dacii, romanii, slavii, cumanii etc – cu sentimente fixate în imaginarul colectiv de evoluții istorice și ideologice ulterioare, dar nu e justificat ca sentimentalismul lui patriotic să se extindă și asupra unor epoci cu totul îndepărtate, când pe teritoriul de astăzi al României nu existau români, ci doar alte neamuri, a căror istorie le aparține în exclusivitate.

CITEȘTE ȘI:  Liberalii vor să modifice jurământul de cetățenie

Nu e în discuție temeiul științific dacă, de exemplu, tracii ar fi ocupat sau nu cândva cea mai mare parte a Europei ori dacă tabletele de la Tărtăria din mileniul 6 î.Hr. sunt autentice și ar proba că istoria mondială a scrisului nu a început în Sumer, ci pe locurile locuite de românii de astăzi.

Dar se poate discuta dacă este justificată mândria cu care asemenea evenimente sunt revendicate ca făcând parte dîn patrimoniul istoriei naționale, subînțelegându-se că românii sunt un popor excepțional fiindcă au avut strămoși excepționali.

Totuși, dacă am renunța la scrupulele științifice, dacă am admite că aproprierea selectivă a ceea ce pare exemplar în istoria unor populații străvechi, neromânești ce au trăit pe teritoriul României, este firească (și istorici ai altor popoare fac asta, cu moderație) ar fi de văzut dacă aproprierea aceasta are vreo consecință notabilă în sensul dorit asupra imaginii României.

Nu are. Prestigiul național nu doar al României, ci al oricărei țări își are rădăcinile prevalent în istoria multiformă din ultimele câteva secole și, de asemenea, în prezent.

Nu e drept, nu e moral și nici pertinent ca românii, dominați de otomani până în secolul al XIX-lea, să privească cu timiditate și complexați spre istoria densă, marcată de evenimente majore și spectaculoase a Franței, Angliei, Spaniei, ori a Germaniei. Căci contextul, interdependențele și dinamica istorică produsă de ele au fost diferite în Occident față de Europa de est și de Balcani, cum tot diferite au fost față de Asia, de Africa sau de America latină și de nord.

CITEȘTE ȘI:  Canada, la campionatul mondial de fotbal feminin

Dar e normal și de bun simț ca în secolul al XXI-lea amatorii de promovare patriotică a istoriei și identității naționale să aibă în minte și prezentul țării lor.

Prezentul, mai ales prezentul e izvorul prestigiului care, dacă se instalează durabil, devine tradiție respectabilă. În momentul de față, țări medii și mici precum Elveția, Norvegia, Suedia, Olanda, Japonia, Luxemburgul etc. au un prestigiu de invidiat datorat prezentului care completează benefic tradițiile lor istorice.

Vigoarea democrației, realizările tehnologice, autostrăzile impecabile, muzeele, dinamismul culturii, calitatea vieții și nivelul de civilizație al oamenilor, toate acestea și multe altele din cotidianul lipsit de grandoarea ostentativă, atât de dragă oamenilor din urmă cu un secol și jumătate, sunt mult mai importante pentru imaginea unei țări.

Or, dacă ne întoarcem la România, și ea o țară medie, poate oare inventarul, reluat de multe ori, cu orgoliu, al unor opinii antice despre vitejia și înțelepciunea gețior să fie mai eficace în promovarea imaginii decât performanțele ori contraperformanțele ei actuale – economice, sociale, politice, culturale?

La ultima anchetă anuală, inițiată de U.S. News & World Report, despre ”cea mai bună țară din lume”, pe primele trei locuri se clasează Elveția, Japonia și Canada. România este pe locul 62 din 80 de țări care fac parte din clasament.

Ad