Un domn în vârstă, stabilit la Montreal de 40 de ani, îmi spunea, în sala de aşteptare a unui service auto, că majoritatea emigranţilor de aici nu vor rămâne niciodată prin aceste locuri. Vin, muncesc o vreme şi pleacă unde văd cu ochii.
Cauza „migraţiei din imigraţie” nu este frigul polar şi nici griul oraşelor. Cum nu este nici depărtarea faţă de orice punct mai însorit şi mai „prietenos” al planetei.
Oamenii pleacă din Quebec din cauza injusteţii sociale, mascată prin tot felul de subvenţii, indemnizaţii şi ajutoare care-ţi asigură clipa, dar în niciun caz viitorul.
Cei care sunt cu adevărat pricepuţi într-o profesiune sunt supraimpozitaţi şi încurajaţi, indirect, să ia drumul Statelor Unite, al Chinei sau al ţărilor dezvoltate din Europa. Ordinele profesionale sunt acuzate, din ce în ce mai des, că-şi hărţuiesc membrii şi că impun tot felul de reguli absurde sub paravanul „protecţiei publicului”.
De fapt, lumea şopteşte pe la colţuri că ordinele sunt „o vacă de muls” pentru o pătură de privilegiaţi şi pentru copiii acestora.
La capătul celălalt al „scării sociale”, sărmanii şi neputincioşii nu sunt lăsaţi să moară de foame, dar nici nu beneficiază de programe eficiente de (re)inserţie socială sau de ameliorare reală a stării lor fizice şi psihologice.
Se face mult zgomot în jurul statisticilor, întotdeauna pozitive, dar în presă se vorbeşte puţin, şi la modul general, despre corupţie, jocuri de interese la nivel politic, licitaţii trucate şi crime ale mafiei, cu „parfum” de anii `30.
Afacerile mici merg, în special în zona serviciilor, însă nu te poţi apropia de „feliile de tort” deja împărţite. Se ştie, de pildă, că nu-i bine să te pui cu „băieţii cu dezăpezirea” şi nici cu aceia care se ocupă de remorcaj sau de asfaltare. Ei au lumea lor, se pare, strâns legată şi de alte activităţi, mai puţin ştiute de publicul larg…
Pe de altă parte, sistemul sanitar este o „ruletă rusească”. Pentru a fi văzut de un medic specialist aştepţi, în cel mai bun caz, cinci-şase ore, timp în care rişti să te pricopseşti cu vreun virus, luat din sălile unde bolesc, alături de tine, alte sute de nefericiţi. Şi aici revenim la ordinele profesionale: dacă nu este suficient personal medical, de ce nu sunt admişi în sistem medici cu experienţă în ţările lor de origine, care fac tot felul de munci subcalificate prin Quebec? Răspunsul nu poate fi decât unul: „feliile de tort” nu se împart cu veneticii.
Ajungem şi la şcoli. Mulţi părinţi se plâng de murdăria pe care o văd în toaletele şi pe culoarele instituţiilor de învăţământ, ca să nu mai vorbim de epidemiile de păduchi, gastroenterocolită şi gripă. Suntem, totuşi, în mileniul trei, în care se printează organe umane şi se fac transplanturi complicate. O fi atât de greu să scăpăm de păduchi?
Surprinzătoare este pentru mulţi, chiar dacă n-o recunosc întotdeauna cu voce tare, preocuparea guvernanţilor de a-i pune la curent pe copii, încă de la vârste fragede, cu detaliile vieţii sexuale. N-ar fi mai util, într-o primă fază, să prevadă în programa şcolară ore în care să li se explice copiilor regulile de igienă? Sau cum să traverseze corect strada şi să circule cu bicicleta, fără a-şi pune în pericol viaţa?
Întrebările de mai sus pălesc, cum spuneam, în faţa statisticilor. Cum deschide cineva gura, cum i se vâră pe gât „un studiu” care arată perfect. La „imagine” se lucrează continuu, chiar dacă realitatea de zi cu zi începe să miroase urât.
Canada figurează, într-un clasament recent al celor mai bune ţări din lume, pe locul al treilea, după Elveţia şi Japonia. Ocupantele locurilor patru, cinci şi şase sunt Germania, Marea Britanie şi Suedia. Să înţelegem că în aceste ţări gropile din carosabil sunt mai mari decât în Quebec sau că timpul de aşteptare pentru a fi văzut de un medic e mai lung decât aici? Sau, poate, că în Quebec se întâmplă lucruri care nu sunt de conceput în restul Canadei?
