Frământările interioare ale unui intelectual pun în evidenţă dimensiunile dramei pe care o traversează o societate. Astăzi, despre literatura „din exil” şi despre „fantomele” care ne bântuie, la 30 de ani de la căderea comunismului.

Indiscutabil, poporul român se reaşază în spaţiile acestei lumi, atât geografic cât şi intelectual.

Milioane de conaţionali trăiesc în afara graniţelor ţării şi percep diferit înstrăinarea. Unii se silesc să-şi nege originile, alţii se agaţă de orice amintire. Între timp, cei rămaşi „acasă” se luptă pentru supravieţuire morală, înţelegând pe zi ce trece că în scenariul evenimentelor din decembrie 1989 nu au avut rolul principal, ci unul de figuraţie.

Dar ceva este limpede ca lumina zilei: România suferă o puternică hemoragie socială, care se răsfrânge şi asupra culturii naţionale.

Dacă aveţi dispoziţia necesară unui tur de forţă, puneţi-vă centurile de siguranţă. Vă aşteaptă caruselul observaţiilor şi (pre)sentimentelor unui scriitor cu o conştiinţă civică bine dezvoltată.

Liviu Antonesei vă vorbeşte, în rândurile care urmează, despre România „de aici şi de acolo”, despre „România noastră” şi „România lor”. Pragmatici şi romantici, toţi laolaltă gravităm în jurul limbii române, scrisă sau vorbită. De aici încolo încep diferenţele.

Să vedem o parte dintre ele.

George Rădulescu: Ce mai citesc românii astăzi, domnule Antonesei? Şi de ce o fac, aceia care se mai îndeletnicesc cu aşa ceva?

Liviu Antonesei: Ar fi interesant să facă vreun cercertător o istorie a lecturii de după 1990. Eu nu pot face asta, oricum nu într-un interviu. Dar am observat unele lucruri, altele le-am aflat de la prieteni de-ai mei editori și librari.

În primul deceniu postrevoluționar, marele interes public s-a concentrat asupra „literaturii de sertar”, câtă a fost. Era literatura mărturiilor despre fețele ascunse – şi recuperate – ale autorilor interziși în comunism sau aflați în exil. Și cum, de la bun început, s-a tradus enorm, erau citiți autori străini de ficțiune, dar mai ales din zona istoriei și a științelor antropologice, la care publicul românesc nu avusese acces.

liviu antonesei
Scriitorul Liviu Antonesei

În jurul anului 2000 s-a trezit, treptat desigur, interesul pentru scriitorii români de ficțiune. După Revoluție, editura Nemira lansase deja programul de scoatere la lumină a autorilor tineri care nu putuseră să-și publice cărțile în ultimii ani ai comunismului. Dar momentul decisiv a fost programul „Votați literatura tânără”, lansat de Polirom în 2003, înaintea alegerilor din anul următor.

În timp, au ieșit la ivelă peste o sută de tineri prozatori, din care măcar 20–25 vor rămâne în istoria literaturii noastre. Foarte mulți au fost traduși în mai multe limbi, candidează și iau premii internaționale. Prin 2007, fenomenul mi-a apărut atât de evident încât am organizat conferința „Un popor de Șeherezade. Explozia genurilor narative după 1990”, pe care am susținut-o în câteva din orașele noastre cuturale, dar și la Bruxelles, Londra, Munchen. Nu mă refeream numai la proză, ci și la teatru și film, arte care dezvoltă povești.

Ce vă impresionează la noile generaţii de scriitori români?

Buna percepție a realului, lucru foarte interesant, în pofida faptului că n-am reușit să ieșim dintr-o tranziție ce pare fără sfârșit. Cred că tinerii scriitori au reușit deja să recreeze convingător lumea românească a ultimului deceniu comunist și a nesfârșitei tranziții. Au recreat-o chiar mai bine decât autorii care și-au petrecut o mai mare parte din viață în defunctul regim.

Aţi citit vreun text al unui poet sau prozator român stabilit în străinătate după 1989?

Cum mă interesează literatura română oriunde s-ar scrie, am urmărit constant și ceea ce se publică peste Prut, și ceea ce se publică în lumea largă, pe unde i-a dus destinul pe destui scriitori de aici.

CITEȘTE ȘI:  Fostul disident sovietic Vladimir Bukovski a murit la 76 de ani

Am citit toate cărțile matematicianului american și scriitorului român Bogdan Suceavă, de asemenea pe ale Ioanei Baetica Morpurgo, Cătălin Florescu (desigur în traduceri, dat fiind că scrie în germană), Mircea Gheorghe – căruia i-am și postfațat o carte și i-am publicat alta –, am citit mai multe zeci de poeți care s-au stabilit pretutindeni în lume. Mă ajută și faptul că primesc periodic, în format electronic, uneori și în print, multe reviste scoase de scriitorii români în lume – Alternanțe din Germania, Nautilus (Israel), Alchemia (Statele Unite), Ithaca (Irlanda).

Citesc, mai ales când îmi trimite Mircea Gheorghe vreun link, revista dumneavoastră, „Pagini româneşti”. Recent am citit primul număr al unei reviste lansată de poetul Gelu Vlașin la Madrid.

Putem vorbi despre apariţia unei literaturi a diasporei româneşti?

Mi se pare evident că putem vorbi, sunt poate câteva sute de autori români care aparțin geografic diasporei și literar limbii române. Eu nu am putut aminti mai sus decât o serie de nume care mi-au venit imediat în minte. Nu vreau să fac un pomelnic. Şi publicațiile de limbă română sunt câteva zeci, nu doar cele din „lista” mea restrânsă.

„Noi, aborigenii, am făcut un munte de prostii”

Se mai face bine România din punct de vedere social, domnule Antonesei?

Asta e o întrebare pentru care este nevoie măcar de spaţiul unei cărți. Cum eu sunt structural un pesimist, iar când mă cuprinde o stare mai bună măcar sceptic, prima tendință este să spun „nevermore”.

Dar cum, mai degrabă sub impulsul budismului tibetan decât al gândirii pozitive anglo-saxone, am adoptat un fel de optimism metodologic, sunt tentat să răspund că se va face bine.

Dar atunci îmi apare altă întrebare – pentru cine anume, când peste patru milioane de români, dintre cei mai tineri și mai dinamici, au părăsit țara în ultimii 30 de ani?

În ultimii ani, v-a bântuit vreodată gândul stabilirii definitive în străinătate?

Am avut două propuneri excelente de a rămâne în străinătate, chiar în `90, la Paris, și la Munchen. N-am putut, mi-am dat seama că aici este totul de făcut, pe când lumile acelea n-aveau neapărat nevoie de mine.

În septembrie 1990, la Orly, am avut una din cele mai ciudate stări pe care le-am trăit vreodată. Stăteam cu prietenul care mă adusese la aeroport, nu-mi venea nici să rămân acolo, nici să mă întorc, așa că am băut câteva sticle de bere și prietenul meu m-a suit în avion. Da, m-am întors cu gândul că aici totul este de făcut. M-am și străduit să fac câte ceva, dar aș spune că nu cu un succes epocal de vreme ce mi se pare că acum e și mai mult de făcut. Între timp, noi, aborigenii, am mai făcut un munte de prostii…

Liviu Antonesei
Liviu Antonesei

Ce i-aţi spune unui tânăr care v-ar mărturisi că se pregăteşte să părăsească definitiv România?

I-aș ura mult noroc, fiecare are dreptul să trăiască unde și cum vrea. Ce-aș putea să le spun, când fiica mea și ginerele meu au trecut, în 2000, oceanul, iar acolo mi-au dăruit doi nepoți minunați care, constituțional vorbind, ar avea dreptul să devină chiar și președinți?!

CITEȘTE ȘI:  Magda Popeanu, bilanț după doi ani de mandat: „Sunt foarte, foarte mândră. Am luat acest oraș și am făcut o mișcare la 180 de grade”

„Peste o treime din elevi sunt analfabeți funcțional”

Intelectualilor publici din ţară li se poate reproşa, în ultimii 30 de ani, vreo complicitate majoră cu puterea politică?

Nu știu dacă li se poate reproșa, dar este un fapt atât de evident încât te cutremuri.

Nu intru în detalii pentru că „filosoful oficial național” (n.n. Gabriel Liiceanu) tocmai m-a dat în judecată pentru că am spus, în alt interviu, că a fost un pupin frenetic al fostului președinte Băsescu și că pentru asta a beneficiat de favoruri fiscale. Are zeci de afirmații în acest sens, dar eu i-am stricat imaginea, nu și-a stricat-o cu mânuța lui!

Fiind specializat în psihologie-sociologie, vă propun un exerciţiu de „sociologie spontană”. Ce „reţetă” socială ar putea preveni depopularea României?

Aici iar se manifestă pesimismul meu structural: cu peste patru milioane de oameni plecați de-acasă, cei mai mulți în plină putere, nu cred că există o soluție, inclusiv din punct de vedere demografic. Poate doar dacă alegem să credem în minuni.

Marele istoric Gheorghe I. Brătianu a scris cândva o carte cu titlul „O enigmă și un miracol istoric: poporul român”. Pentru mine, enigma a rămas în continuare nerezolvată, iar în miracole nu mai cred de mult. Deși era vreme de război, Gheorghe I. Brătianu și-a putut permite să fie optimist. Eu nu pot…

Ce ar trebui făcut cu şcoala românească? Studiile arată că aproximativ 300.000 de tineri nu o mai frecventează.

Am o cifră și mai puternică, şi mai îngrijorătoare – peste o treime din elevii școlilor românești sunt analfabeți funcțional. Pe scurt, pot să citească, dar nu înțeleg nimic din ceea ce citesc, precum premierul în funcție al României.

Vorba regretatului poet Mihai Ursachi – „un om din Tecuci avea un motor/ dar nu i-a folosit la nimic”.

În condițiile școlii de azi, cred că cei 300.000 care nu mai trec pe la școală ies în câștig, deoarece nu mai pierd vremea.

Sigur că exagerez – sunt încă elevi străluciți, care merg la studii în cele mai vestite universități din lume, care iau premii la olimpiadele internaționale. Dar asta nu se întâmplă datorită sistemului educativ, ci prin meritele lor personale, ale părinților și ale unor dascăli care cred că mai merită să-și facă bine meseria.

Liviu Antonesei, carte de vizită

Liviu Antonesei s-a născut la 25 aprilie 1953, la Vlădeni, judeţul Iaşi. Este doctor în ştiinţele educaţiei, profesor al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi autor a numeroase volume de poezie, proză şi eseuri.

Dintre acestea amintim: „Pharmakon”, poezii, Ed.Cartea Românească, 1989; „Căutarea căutării”, poezii, Ed. Junimea, 1990, carte premiată de Uniunea Scriitorilor din România; „Jurnal din anii ciumei, 1987-1989. Încercări de sociologie spontană”, eseuri, Ed. Polirom, 1995; „Opera Poetică (1978-2016)”, Editura Paralela 45, București, 2017; „Umbra mării nu este marea”, Editura Junimea, Iași, 2018.

Cu o activitate civică şi jurnalistică susţinută, Liviu Antonesei a decis să se implice şi în politica primului deceniu postdecembrist.

A fost președinte al Consiliului Județean Iași din iulie 1996 până în decembrie 1998, când a plecat prin demisie. A candidat şi a câştigat alegerile locale cu Partidul Alianța Civică, formaţiune care, aproximativ doi ani mai târziu, a fuzionat cu PNL.

La 1 decembrie 1998 s-a retras din toate funcţiile de conducere politică şi administrativă, în semn de protest faţă de politica bugetară dusă de puterea centrală, îndeosebi din cauza stării critice în care ajunseseră copiii instituţionalizaţi.

Ad