După cum probabil ştiţi, lipitoarea este un vierme de apă dulce, de culoare neagră, care trăieşte în bălţi. „Hirudo medicinalis”, după denumirea ştiinţifică, are la extremităţi o ventuză şi se hrăneşte cu sânge din corpul pe care se fixează. În trecut, lipitorile erau puse de medici pe porţiunea cea mai afectată de boală a pacientului. Se credea că majoritatea problemelor de sănătate erau cauzate de sângele în exces aflat în corp.

Aşadar, lipitorile – „sangsue médicinale”, pentru francofoni sau pentru aceia care şi-au „uitat” limba maternă – aveau o utilitate. Cel puţin pentru autosugestie, pacientul imaginându-şi vindecarea în urma tratamentului. Pe acest „principiu” au murit cu zile mulţi oameni.

Omul, batjocoritor din fire, a asociat repede modalitatea de a se hrăni a nevertebratelor amintite cu „însuşiri” ale semenilor săi. De pildă, i se spune „lipitoare” celui care parazitează o instituţie publică, un partid politic sau o altă organizaţie, fără a contribui cu nimic la binele comunităţii.

Vedem „lipitori” mai ales în politică, acolo unde simţim adesea iz de baltă. Contractele publice (de construcţii, asfaltare sau deszăpezire) sunt porţiunea cea mai afectată de boala jocurilor de interese şi locul predilect de fixare a „lipitorilor”. Se întâmplă în România, se întâmplă şi în Quebec. Numai că aici apar în scenă alt tip de „lipitori”, apărătoare ale celor care deja se înfruptă din banii publici („sângele” oricărei economii).

Indivizii de nimic, care „fac galerie” escrocilor, sunt mai periculoşi decât escrocii „cu acte”. Visează în secret la „statutul de lipitoare cu funcţie” şi speră să fie remarcaţi de cine trebuie, făcându-li-se astfel loc pe corpul victimei, pentru a suge şi ei niţel. Pe scurt, trebuie să te păzeşti mai degrabă de cel care linge decât de cel care muşcă.

Şi mai trist este când dai peste astfel de exemplare în propria comunitate, la mii de kilometri de ţara de origine. Personaje ignare, adică vădit lipsite de orice cunoştinţă sau practică într-un anumit domeniu, caută cu disperare să se lipească de orice i-ar scoate din propria baltă întunecată. Apariţiile lor publice se bălăngănesc dizgraţios între caraghioslâc şi patologie psihiatrică. Îşi asumă merite pe care nu numai că nu le au, dar care contrastează puternic cu prima impresie pe care o lasă în urmă.

CITEȘTE ȘI:  Salvaţi planeta de noi înşine!

Despre studii, ce să mai vorbim!? Toate lipitorile se laudă cu diplome, obţinute Dumnezeu-ştie-cum, în condiţiile în care nu sunt capabile să aşeze două rânduri pe hârtie fără să-şi dea în vileag agramatismul. Astfel de specimene au impresia că, fiind departe de comunitatea lor de origine, lumea nu-i mai poate citi. Cu alte cuvinte, lipitorile mizează pe „cataracta colectivă”, pe neputinţa celorlalţi de a distinge între impostori şi oameni de calitate. O maşină, o casă sau un soţ/soaţă „de-a locului” le dau, în mintea lor, legitimitate. S-au ajuns, sunt „integraţi”!

În străinătate, nimeni nu vrea să aibă de-a face cu lipitorile unei comunităţi de alogeni. Băştinaşii au propriile lipitori şi slugi de serviciu.

Uitându-te la specia descrisă mai sus, înţelegi cum de a fost posibil comunismul în România, o ţară unde ilegaliştii lui Gheorghiu-Dej nu erau mai mulţi de câteva sute. Cei care aplaudau restrângerea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, tortura din închisori şi toate micile abuzuri din viaţa de zi cu zi, o făceau pentru un „statut” mai înalt în cadrul „proletariatului”. Asta fac şi astăzi, oriunde i-ai muta.

Numai că, în străinătate, nimeni nu vrea să aibă de-a face cu lipitorile unei comunităţi de alogeni. Băştinaşii au propriile lipitori şi slugi de serviciu. Populaţiile imigrate recent sunt încurajate să muncească şi să lase urmaşi educaţi în spiritul ţării de adopţie. Rămâne în sarcina comunităţilor de alogeni să îşi conserve identitatea naţională sau să se dizolve, treptat, în noua societate. Tot ele, comunităţile, sunt responsabile în cazul în care le permit unor impostori să le paraziteze.

CITEȘTE ȘI:  Salvaţi planeta de noi înşine!

În cazul românilor stabiliţi în străinătate, interesant este cum astfel de lipitori îşi găsesc loc „pe” corpurile diplomatice ale ţării de origine. Nu numai că nu sunt înlăturate cu scârbă, cum ar fi normal, ba chiar sunt aciuite pe la tot felul de evenimente menite, teoretic, să pună în valoare România. Asta deşi nu dau doi bani pe ţara de origine, în condiţiile în care cetăţenia dublă nu le conferă vreun avantaj.

Pentru ca tabloul să fie complet, trebuie amintit şi „boul bălţii” (ştiinţific numit „Hydrophilus piceus”). El este personajul care convieţuieşte paşnic cu lipitoarea, uitându-se tâmp spre ea şi creând impresia că-i face „audienţă”.

„Boul bălţii” ajută involuntar lipitoarea, dându-şi cu părerea despre lucruri de care n-are habar. În politică, el este cel care votează disciplinat şi din convingere tocmai cu aceia care-l ţin în sărăcie. Nu înţelege mare lucru din ce se întâmplă, dar are nevoie să fie băgat în seamă, să participe la discuţie.

„Lipitoarea” şi „boul bălţii” sunt prezenţi peste tot în lume, în colectivităţile umane. Numai că la români, viermele şi insecta capătă dimensiuni hiperbolice, ajungând să-l deruteze pe străinul de bună-credinţă venit în comunităţile noastre. La un moment dat, nici nu mai ştie ce să creadă – „Oare toţi românii or fi aşa?”. Şi asta pentru că, în aproape jumătate de secol de ocupaţie comunistă, ne-am pierdut reflexul de a-i deconspira pe impostori şi de a-i pune pe prostănaci la locul lor.

Ad