Leonard Voicu, născut în România în 1962 şi stabilit la Montréal în 1991, a debutat în 2011 cu un volum de versuri, căruia i-au urmat, nu în această ordine, alte două cărţi de poezie, un roman şi două volume de nuvele, toate în limba română.
Cea mai recentă carte a lui, „Funia roșie” (Hye Grafix, Montréal, 2018), este o colecţie de trei nuvele. În prima, cea care dă titlul ei volumului, un elev de liceu internist se întoarce peste vară în satul natal. Crescut de bunici şi de familia unui unchi, Dan Vardan nu-şi cunoscuse părinţii. Va afla despre ei că fuseseră victimele unei duble crime din anii colectivizării, în care un rol îl jucase o funie roşie. Criminalul din anii 50, un „politruc” din sat, este găsit, în prezentul naraţiunii, spânzurat şi bătut bine, al doilea amănunt excluzând ipoteza sinuciderii. Noua crimă este asumată de un prieten din tinereţe al tatălui lui Dan, dar cititorilor le este lăsată şi opţiunea de a crede că actul de justiţie fusese înfăptuit de elev.
În „Voiaj de neuitat”, un român cu domiciliul în străinătate soseşte cu avionul la Bucureşti. Este întâmpinat la aeroport de ambii părinţi, dar tatăl îi vorbeşte ca şi cum nu l-ar recunoaşte. Aflăm că motivul voiajului lui Cristian Petrean este chiar declinul accelerat al sănătăţii tatălui. Pe parcursul mai multor zile, tatăl şi fiul au conversaţii pe acelaşi tipic. Fiul îi povesteşte amintiri de-ale lui din copilărie şi tinereţe din care rezultă ce tată înţelegător şi iubitor avusese. Tatăl pare să nu-şi amintească nimic asemănător şi schimbă subiectul, se scufundă în tăcere, ori se retrage în dormitor.
În „Trenul”, un bărbat face o lungă călătorie cu respectivul mijloc de transport. Suferă de căldură, îşi potoleşte setea cu o sticlă de apă minerală, îşi observă vecinii de compartiment, unii care se tot schimbă, conversează cu ei, doarme, e invadat de vise ori de amintiri.
Cei puşi sub observaţie sunt, pe rând, o familie – mama, tata şi băiatul de 12 ani –, un grup de adolescenţi, băieţi şi fete, un bătrân înţelept, o femeie atrăgătoare. Familia şi adolescenţii sunt grupuri de oameni care, mai devreme sau mai târziu, ajung să-şi tragă palme unul altuia, înţeleptul şi femeia sunt apariţii care glisează în supranatural. Visele şi amintirile sunt toate focalizate pe o iubire a naratorului, una pierdută cândva de el prin abandon.
Sunt trei povestiri „morale” cu finaluri surprinzătoare. Pentru ultimele două n-am dat deznodământul, pentru a oferi un motiv solid de a citi cartea. O parte semnificativă din valoarea prozelor din acest volum stă în finalurile lor. Citindu-le, mi-am spus că autorul pare să aibă ce-i trebuie ca să se lanseze în scrisul de romane poliţiste.
La prima povestire, care are un aer de proză autobiografică, aş adăuga şi bucuria rememorării. „Odată urcaţi în tren, unchiul Tudor alegea cu rapiditate un compartiment gol şi ocupa locurile de la fereastră… Motivul principal pentru care voia locurile acelea erau cele două mese rabatabile… Apoi, fără grabă, dar cu o plăcere evidentă, scotea din geanta lui o litră de ţuică… Urmau bunătăţurile pregătite cu grijă de tanti Tanţa…” Micile poveşti din viaţa satului par venite din lumea lui Ion Creangă. „Mămică! Mămică! Ia uite la Dan cum râde de mine!” „Da’ ce ţi-a făcut?” „Râde de mine că adun cu mâna balegă pentru chirpici!”
Uneori, scrisul dă senzaţia de divagare. Bucureştiul e un oraş care „are nevoie de mai mulţi arbori şi spaţii verzi”, dar şi „de mai puţini cai putere ce se hrănesc cu hidrocarburi şi elimină gaze nocive pentru plămânii citadinilor”. Ici-colo îţi sare în faţă o formulare de pe vremea lui Pazvante chiorul: „Lui Dan îi sfârâiau călcâiele de nerăbdare.”
Leonard Voicu scrie o proză atractivă, dar care poartă în ţesătura ei mici semne ale unei veniri întârziate pe terenul de joc al scriitorilor. Deocamdată.
