Român, caut patrie

Nu știu dacă sunt patriot. Habar n-am cum se iubește o țară. E greu să iubești un om, darămite o țară!

Patriotismul nu e ceva ce i se poate întâmpla oricui și oricând. De aceea mă minunez, atunci când nu mă cuprind furia și greața, văzând cum mutrele politice se înroșesc de patriotism, văzând cum patrioți de ocazie leșină de dragul patriei lor. Al României! Al țărișoarei!

Nu pot să-i abhorez pe toți comedianții piesei patriotice. Poate unii, printr-un miracol, chiar au descoperit pepite de patriotism în sufletul lor și acum sunt mândri să le arate lumii întregi. Or fi sinceri – dar asta nu îi face să nu pară la fel de penibili ca patrioții închipuiți.

Nu poți fi patriot tot timpul. Vorba lui Ion Cristoiu, nu poți fi patriot și când te duci după țigări. Sunt puține momente în viața unei întregi generații – nu într-a unui singur om – când poți afla dacă ești cu adevărat patriot. Și nu-ți poți afla patriotismul decât probându-l. Afli că ești patriot exact în clipa când faci actul de patriotism.

Momentul acela ar fi putut să fie, pentru generația mea, decembrie 1989. Am fost acolo, am împins cu degetul în zidul care se prăbușea. Dar nu din patriotism. M-am dus cu valul. Patria n-a avut atunci nevoie de mine, anume de mine. Puțini au fost cei aleși.

Alt moment de a-mi descoperi și demonstra patriotismul nu s-a mai ivit. Din fericire. Și sper să nici nu apară vreun moment atât de grav, încât patria să aibă nevoie de mine. Când patria nu are nevoie de patrioți, înseamnă că-i merge bine. Și mi-e bine și mie așa, ca român simplu, fără pecete de patriot pe frunte.

În copilărie, când recitam poezii patriotice la serbările școlare, credeam că patria este țara. O definiție strict geografică. Hărții i s-au mai adăugat apoi eroii din vechime. Aveam deja în minte o glomerulă de patrie formată din țara mea și din trecutul ei, cum altfel, glorios.

Prezentul, acel prezent, nu intra deloc în ideea mea de patrie. Eram internat într-o casă de copii, o închisoare, și mi se părea că toată țara conspiră la prizonieratul meu. Era o Românie enervantă, ostilă, din care oricum nu cunoșteam decât două-trei localități, o fâșie de nisip (din vacanța la mare) și mult cer. Practic, nici nu aveam ce iubi. Copiii aderă mai greu la idei, la abstracțiuni. Mi-ar fi prins bine ceva concret, o felie mare de țară, dar în primul rând poate o felie de salam mai consistentă la prânzul orfelinatului, ceva libertate de mișcare, mai puțină bătaie, mai puține ziduri. Recunosc că, neavând acestea, nu prea îmi iubeam țara, acea țară în care mă simțeam chinuit, privat de bucuriile mele fundamentale.

Îi iubeam în schimb, natural și din toată inima, fără un minut de îndoctrinare, pe mama, pe tata, pe toți ai mei, mă simțeam legat de locurile și de oamenii copilăriei. Apoi, crescând, m-am simțit legat de lumea care se lărgea odată cu vârsta și cu experiența mea. Iubeam tot ce apucam să cunosc: din lecturi, din viață, din bucurii și tristeți, din pasiune și din revoltă, din tot. Și atunci, pe la 18 ani, scriind o poezie pentru bunicul meu, care tocmai se săvârșise, mi-am dat seama că patria nu e o bucată de pământ încinsă de granițe, nu e o sumă de fapte istorice, nu e nici măcar o idee măreață, ci este un sentiment. Patria îți rămâne și dacă îți iau alții țara, și dacă o părăsești tu.

Am scris atunci că patria nu e în afară, în jurul meu, ci în mine, o realitate interioară. Și că un act de patriotism este în ultimă instanță un act firesc de salvare a sinelui. Să te bați cu pumnul în piept că ești patriot e ca și cum ai striga: sunt milos – sau altceva.

Secăturile și idioții  nu pot fi patrioți. Fiindcă sufletele mici n-au loc de patrie în ele. Și tocmai aceștia, fanfaronii, care acum umplu televizoarele, vor umple găurile de șarpe când țara va avea nevoie de ei.

Nefiind nevoie până acum să aflu (și să arăt) dacă sunt sau nu patriot, tot ce pot face pentru țara mea este să am grijă de mine. Să scriu cât pot de bine, să iubesc, să fiu drept, milostiv, curat, să-mi apăr ideile și valorile, să le tolerez pe ale altora, să nu fur, să aduc bucurie, să-mi cinstesc părinții, să-i prețuiesc pe cei buni. Pe scurt, să-mi văd de treabă – ca să nu spun vorbe mari.

Când îți vezi de treabă și cineva te întreabă ce faci, nu-i poți răspunde: „Ce să fac? Iaca îmi iubesc patria!”. Îi zici, firește: „Ce să fac? Bine”. Iar unde e bine e loc și de patrie.

Patria mea e în mine – și încă o mai caut.

Viorel Ilișoi
Viorel Ilișoihttps://viorelilisoi.ro/
Cu debut în presă în 1990, Viorel Ilișoi a devenit unul dintre cei mai cunoscuți ziariști români. Scrie reportaje, cărți și colaborează cu diverse publicații din țară.

Ultimele articole

Articole similare