Cum urci șoseaua ce șerpuiește printre satele ascunse între cetini din regiunea Laurentides, șosea numită de localnici 117, în mijlocul localității Val David poți să cotești pe un drum mărunt al cărui nume Predeal-Trudeau te face să te simți mai aproape de casă.
Nu departe, când panta devine lină și mai înainte de Podul Românilor ai să vezi pe partea dreaptă o poartă mare, maramureșană, cu trei litere bine aninate deasupra – ARC. Ai ajuns la câmpul celei mai vechi asociații românești din Canada.
Pe doctorul Jean Țăranu, unul dintre membrii fondatori și pentru multă vreme președinte al asociației, l-am întâlnit pentru prima oară la sfârșitul anilor 90. Într-o zi frumoasă de septembrie, pe când umblam în căutarea unui loc de pescuit, am intrat pe domeniul asociației.
Un bărbat pe care vârsta-și pusese semnele, dar încă în putere, cu mânecile cămășii bine suflecate, rânduia uneltele de gătit din chioșcul unde se aflau grătarele. «Bine ai venit tinere, dacă ai vreme, am să-ți arăt câte s-or mai petrecut pe aici.»
Nu știam prea bine, cum să răspund și văzându-mă așa încurcat a continuat cu același aer firesc, de parcă ne știam de o viață.
«Eu sânt doctorul, poate ai auzit, locuiesc aici, mai sus de câmp.»
«Bună ziua domnule Țăranu, vă știu doar din poveștile altora și mă bucur să vă cunosc.»
Trebuie să vă mărturisesc că, de cum am ajuns la Montreal, la începutul anilor 90, am auzit de doctorul Țăranu și de asociație, dar mi se părea ceva mult prea intangibil pentru unul ca mine care intrase în Canada pe jos, cu treizeci de dolari ascunși la sân și cu o valiză în spate.
Cu pas încet, mi-a prezentat câmpul românilor cum l-a numit, apoi am urcat să vedem casa muzeu, casa în care erau adunate munumente de artă populară, cărți mai vechi sau mai noi, iar pe masa din mijloc, un album uriaș cu istoria ARC-ului.
Așa am aflat că acum mai bine de șaizeci și cinci de ani o mână de oameni inimoși, scăpați din menghina ucigătoare a noii societăți comuniste cu iz rusesc din România, au pus bazele unei asociații pe care au numit-o Asociația Română din Canada.
Puțin mai târziu, trei dintre fondatori, au pus mâna de la mână și au cumpărat un teren mărginaș râului de Nord, teren pe care în ani și cu multă muncă au reușit să-l transforme într-o poiană superbă, bine îngrădită de brazi tot mai falnici.
«Uite casa asta am adus-o pe trailer și am instalat-o așa cum o vezi. Hai să-ți arăt și capela, pe asta o adus-o fecioru-meu pe remorcă, tot cu oameni deosebiți. Să vezi troița, fântâna lui Ion…» și bucuria împlinirilor i se citea pe față.
În lumina soarelui de după amiază, doctorul îmi prezenta planurile lui de viitor. Uitasem de mult că intrasem pentru un loc de pescuit, culmile domoale și miresma pădurii de brazi mă transportaseră undeva departe, unde mi se părea că retrăiesc o felie din copilăria petrecută între Obcinele Bucovinei. Dar vorba blândă a doctorului Jean Țăranu m-a adus înapoi pe câmpul românesc.
„Acum suntem tot mai mulți români pe aici, tot mai bine pregătiți, tineri, harnici, numa că tot mai greu reușim să ne punem laolaltă. La câte valori și câtă minte aducem cu noi, dacă am reuși să ne unim pentru lucruri bune, am fi poate cea mai puternică comunitate din toată America de Nord”.
După câțiva ani, istoria a făcut să am privilegiul de a mă așeza pe scaunul doctorului, fiind la rândul meu președintele asociatei. În toți anii în care m-am străduit să continui munca pe care alții înaintea mea au făcut-o, m-am gândit mereu la acele vorbe. «Dacă am fi uniți.»
Pe 25 martie s-au împlinit zece ani de când doctorul Țăranu a trecut în neființă. Dați-mi voie să mă plec cu respect în fața acestui om, care pentru mai bine de jumătate de secol a marcat generațiile de noi veniți. Să sperăm că visul doctorului Jean Țăranu va deveni realitate într-o bună zi.
Foto: Asociația Română din Canada
