Ieri seară, plimbare lungă pe jos, de acasă până în centru, cu punctul final la anticariatul l’Échange, de lângă staţia de metrou Mont-Royal. Acasă al nostru de la Montreal este în districtul Côte-des-Neiges, lângă spitalul Sainte-Justine, aşa că numai dusul mi-a luat 50 de minute, din care vreo 30 pe chemin de la Côte-Sainte-Catherine, şi asta la pas alert. Temperatura, ca pentru a doua jumătate a lunii martie, oscilând în jurul lui zero grade celsius. Trotuarele, uscate, cu excepţia unor petece de polei, din loc în loc.

Pe avenue du Mont-Royal, undeva între boulevard Saint-Laurent şi rue Saint-Denis, în dreptul unei librării cu ştaif de pe partea dreaptă a direcţiei mele de mers, una cunoscută mie, am mai remarcat una la fel, adică tot cu ştaif, pe stânga. Când mi-am dat seama ce văzusem prin vitrină îi depăşisem intrarea cu câţiva metri, o clipă m-am gândit să mă întorc ca s-o verific, apoi am amânat acţiunea pentru drumul de întoarcere.

O jumătate de ceas mai târziu, când am intrat în respectiva librărie, m-a salutat librarul, un tânăr pletos. Interior spaţios, pe un nivel, cu două încăperi. O privire peste rafturi mi-a spus că ar fi putut fi locul potrivit ca să îmi completez seria Caietelor lui Cioran. Aveam pe undeva primele două din cele trei volume scoase la Humanitas, traduse din franceză în română. Le-am citit în urmă cu ceva ani, iar de atunci mi-a rămas pe creier lipsa celui de-al treilea volum.

Pe raftul ocupat majoritar de Cioran, alături de multe titluri individuale şi de un volum supraponderal de Opere, am dat peste unul din aceeaşi categorie: Cahiers 1957-1972, Gallimard, 1997. Spre deosebire de toate celelalte, care erau nou-nouţe, volumul de Cahiers era unul hărtănit bine, deşi poate că hărtănit nu-i cuvântul potrivit, pentru că, în afară de câteva pagini cu colţurile îndoite, de alte câteva păstrând urma unei revărsări de lichid şi de coperta spate străpunsă de 5 capse care nu ataşau nimic vizibil, nu se remarcau alte forme de violenţă fizică împotriva hârtiei îngălbenite. Violenţă exista din belşug, dar ea consta în sublinierile furioase, făcute cu creionul, de care beneficiaseră multe din cele o mie de pagini ale cărţii. Ici-colo, câteva cuvinte, câteva semne de exclamare. Pe paginile albe de la sfârşit, un index al sublinierilor, cu intrări gen „744 Bach, Dostoievski” sau, dovedind un interes surprinzător mie, „745 ses compatriotes”. Preţul adăugat de librar cu creionul, pe pagina cu titlul: „$25 tel quel”.

CITEȘTE ȘI:  Eu cu cine votez?

M-am apropiat de librar cu cartea în mână. Reproduc dialogul nostru cu fidelitatea maximă de care sunt capabil.

„Se poate negocia?”

„Da, dar nu mai jos de 20.”

„20 cu taxele incluse?”

„Nu pot. 20 plus taxele. Sunt numai 5%, asta face 21 cu totul. Nu ştiu dacă sunteţi la curent, dar exemplarul nou se vindea la 80.”

„Mai există un alt volum?”

„Nu, totu-i aici. Poate că mai existau caiete, dar n-au fost publicate. Nevasta lui, Simone Boué, nu a spus că ar mai fi rămas altele, înainte de a muri. Cel puţin aşa am înţeles eu.”

„Îl iau! Am întrebat pentru că în limba română Caietele au apărut în 3 volume. Eu sunt român… Dar erau mai mici, e drept!”

„Cioran şi-a scris caietele în franceză!”

„Aşa e, au fost traduse în română. Direct în română Cioran şi-a scris doar primele cărţi.”

„Sur les cimes du désespoir… Scrierile despre Garda de Fier…”

„Scrierile astea au fost jurnalism.”

„Aşa-i.”

„Dar… ştii multe despre Cioran, se vede!”

„Da, e unul dintre autorii mei preferaţi!”

Morala acestui fragment de viaţă e că obesiile unor conaţionali privind felul aşa-zis nedrept în care ne judecă străinii sunt nejustificate. Cunoaştem toţi placa: ţiganii care ne fac de râs, occidentul care ne judecă aiurea, atunci când nu ne pradă de-a dreptul, efectul asupra „comunităţii” a unui fapt divers şi atroce în care un român cu mintea rătăcită a atacat un preot într-o catedrală etc. Din fericire, mai există pe lume şi-un tânăr librar québécois care-l consideră pe românul Cioran un autor preferat. Un citat din Cahiers merge numai bine acum.

CITEȘTE ȘI:  Eu cu cine votez?

„7 oct. 1970. Patricia Blake, tânără americană care tocmai a făcut un voiaj în România, mi-a spus ieri că toţi românii se abandonau unei stări de veşnică self-hatred. În mod interesant, ea-i numeşte pe români evreii din sud-est, pentru că ura de sine, crede ea, este trăsătura fundamentală a evreilor. (Da, i-am spus, dar această trăsătură e însoţită, în cazul lor, de un mare orgoliu, explicabil şi legitim, care nu există la român, el având drept compensaţie numai naţionalismul, un naţionalism disperat, de altfel, şi care-l cuprinde din când în când, ca nişte accese de febră…)”

Ad