Când aud la televizor o știre despre o calamitate întâmplată undeva în lume – în jungla indoneziană, în Sahara, în vreo țărișoară africană, oriunde –, ciulesc urechea: la sfârșit, invariabil, crainicul va preciza dacă era sau nu era și vreun român pe-acolo. Foarte rar se întâmplă să nu fie, ca și cum calamitățile apar fatidic în jurul alor noștri. Exportăm dezastre. Și întotdeauna e chemat la telefon un român din acel fund de lume ca să povestească ce s-a întâmplat acolo. Desigur, omul știe tot și povestește amănunțit, emite și păreri.
Multă vreme am crezut că e un aranjament al televiziunilor, că de fapt la telefon e același supraviețuitor de serviciu, cineva din redacție, fiindcă nu se poate să fim atât de răspândiți pe glob, încât să nu existe eveniment notabil fără participare românească.
Un ciob din această suspiciune a mea a sărit când, aflându-mă pentru câteva zile în Maroc, pe o străduță împuțită din fabulosul Marrakech, unde bălegarul cailor fermenta laolaltă cu pisicile căzute în lupta cu șobolanii, am auzit clar în spatele meu un neaoș „Băga-mi-aș!”, spus cu năduf.
M-am întors. Omul care scăpase exclamația nervoasă era un tânăr tuciuriu, îmbrăcat într-o jalaba soioasă și peticită peste tot. Îl văzusem la colț, cerșea acolo. Mi s-a părut marocan ca toți marocanii. Nu i-am dat nimic. Acum fugea de mânca pământul, urmărit de doi ologi cărora le crescuseră brusc picioarele lipsă. Îi remarcasem și pe ei mai la vale. Probail că al nostru le încălcase teritoriul și ei îl alungau.
– Bagă mare! – l-am încurajat pe compatriot când a trecut valvârtej pe lângă mine răscolind valuri de muște verzi cu poalele jalabalei, iar el mi-a răspuns cu un gâfâit „Jos Băsescu”. Auzit departe, în Africa, acest mesaj m-a uns la inimă. Era în perioada când Băsescu făcuse atmosfera irespirabilă în România.
În jungla bătrânului oraș se dădea o luptă pentru supraviețuire. Nu știu dacă a apărut la știri în România. Dacă da, românul nostru era acolo. Pe bune, nu era ceva aranjat de redacție.
Altul m-a înjurat la Paris când, ca și la Marrakech, am refuzat să-i dau pomană.
În Amsterdam l-am văzut pe unul cum se lua la harță cu agentul de ordine dintr-un magazin.
Într-un sătuc din Bulgaria un român băgase mașina în gardul cuiva, iar bulgarii, ce să facă și ei, îl bulgăreau. Cu bulgări, că nu era asfalt, ca și la noi. Bietul om se făcuse mic în mașină și se chinuia să sune la telefon, probabil cerea ajutor.
Într-o pădure de pe lângă Bremen am văzut cum un român, aflat la pescuit, a fost amendat fiindcă a fugărit o rață pe malul iazului.
Ce s-o mai lungesc, n-a fost loc străin pe unde am călcat și să nu fi dat de un român de-al meu. De regulă, aflat într-o situație neplăcută. Ceva ce, dus la extrem, ar fi făcut subiectul unei știri.
Când n-au mai fost destui români să umple planeta, am întâlnit străini care le țineau locul.
Odată, pe la 3 dimineața, eram pe coridor, în trenul de la Frankfurt la Copenhaga. A trecut pe lângă mine un japonez mic, fără aparat foto la gât. S-a strecurat pe lângă mine. O clipă a ajuns cu fața exact în dreptul cărții pe care o citeam, „Istoria României”.
– Ești din România? – m-a întrebat el în engleză. O fi recunoscut numele țării.
– Da! am răspuns eu tare, de-am trezit jumătatde vagon, mândru că un micuț de la capătul lumii știa despre țara mea măcar că există. Și când mă pregăteam să zic Hagi, Nadia, Dracula, el a zis:
– Ah, prietenul meu a murit în țara ta. A fost mușcat de un câine.
Știam de această cumplită întâmplare. Apăruse la televizor.
Într-un sat suedez, unde stăteam într-o tabără de expați, cam sufeream de înstrăinare. Mă simțeam îngrozitor de singur și mi-era dor de țară, de praful din București, de câinii lui, de tot. Și atunci am început să murmur celebrul cuplet al lui Finteșteanu: „Hai să-ți arăt Bucureștiul noaptea / Și hoinărind pe Șosea, / Să ne oprim un minut la Capșa/ Și să-ți ofer o cafea”.
Ca din pământ a apărut un chinez. A băgat capul pe sub brațul meu, pe la subsuoară, m-a privit de jos în sus și mi-a spus:
– Buculesti! Ți eu stat Buculesti, facut biznis. Mult șpaga dat, tare mult. Au, au, au! Muat bisznis la Suedia.
S-au împrăștiat românii mei în toată lumea. România dodoloață e, de fapt, globul pământesc. Ei mă fac să mă simt peste tot acasă. Și unde n-au ei putere de acoperire, vine un străin și pune peste pata albă un petic de Românie. Planeta ne aparține și cred că există un protocol, ca la fiecare lansare în spațiu inginerii se asigură că nu e vreun român ascuns în burta rachetei.
