Există multe elemente ciudate în dosarul Brexitului care nu se poate concretiza fiindcă Marea Britanie nu știe ce vrea. Britanicii sunt aidoma cuiva care vrea să părăsească o încăpere dar nu se poate hotărî nici să iasă, nici să se întoarcă printre ceilalți comilitoni. De aproape trei ani Marea Britanie stă lângă ușa UE , cu mâna pe clanță.

1. Elementele acestea ciudate trebuie căutate deja în contextul care a dus la referendumul din 23 iunie 2016, cel care a pornit muzica.

Fostul premier David Cameron negociase cu succes cu Uniunea Europeană o înțelegere care acorda Marii Britanii o mai mare autonomie în politica imigrației și, de asemenea, o mai mare suveranitate față de hotărârile UE. La doar câteva ore de la semnarea acordului, el anunță că a decis convocarea unui referendum pe 23 iunie 2016 care să se pronunțe pentru rămânerea ori nu a Marii Britanii în UE.

De ce? Negocierile se terminaseră cu bine, el personal și guvernul său, în majoritate, erau partizani ai rămânerii în UE și la fel și majoritatea parlamentară.

Dar referendumul era o promisiune făcută în opoziție într-un moment de criză europeană și fusese apoi fixat la o dată ulterioară, neprecizată, printr-o lege sancționată de regină în decembrie 2015. În plus, sondajele de la începutul anului 2016 erau în majoritate favorabile rămânerii în UE, uneori la diferențe respectabile: 52 %, pro UE, față de 39% contra, în sondajul din 19-22 februarie, 48% pro UE față da 33% contra în sondajul din 16 -22 februarie, 54% pro UE față de 36% contra, în sondajul din 13-16 februarie. David Cameron, angajat apoi în campania pentru rămânerea în Uniunea Europeană, va fi crezut că, drept consecință normală a negocierilor pozitive cu UE, referendumul va consacra politica sa proeuropeană și poziția lui politică se va întări.

N-a fost să fie. Căci sub influența altor politicieni mult mai vocali, opinia populară, oricum ezitantă – fiindcă au fost și destule sondaje ale căror rezultate au încurajat politicienii eurosceptici – s-a dovedit volatilă. David Cameron a trebuit să părăsească și postul de prim-ministru și șefia partidului conservator. Ceea ce trebuia să fie o lovitură politică abilă s-a dovedit o inițiativă lamentabilă.

2. Referendumul a avut, după cum se știe, un rezultat foarte strâns, ceea ce era de așteptat, dat fiind că media ultimelor șase sondaje dinaintea lui indica o egalitate perfectă.

Totuși la vot, 51,9% dintre britanici au optat pentru ieșirea dun UE. Însă cu diferențe semnificative între diferite zone. Scoția, Irlanda de Nord, Londra au votat pentru rămânerea în UE. Parlamentul a continuat să fie anti-Brexit, dar s-a simțit obligat să accepte referendumul dint-un scrupul democratic poate excesiv.

Fiindcă rezultatul lui, era, din punct de vedere constituțional, doar consultativ. Parlamentul avea latitudinea să nu-l accepte și să argumenteze pertinent de ce ieșirea din UE în felul în care a fost votată produce mai multe probleme decât soluții. Concentrarea pe regiuni a votanților în favoarea rămânerii în UE putea face parte dintre argumente căci încă din primele momente post-referendare Scoția (cu 62% pro-UE) a început să agite amenințarea separării. Iar relațiile inter-irlandeze s-au dovedit mult mai omplexe decât se vorbise deși făcuseră parte de la început din scenariul previzibil.

3. După doi ani de negocieri fierbinți cu UE, urmașa lui David Cameron, Theresa May, ea însăși la început o filoeuropeană moderată, a reușit să ajungă la un acord cu multe compromisuri.

Dar Parlamentul și mulți dintre membrii guvernului n-au vrut și nu vor acest acord. De trei ori l-a supus la vot Theresa May și de trei ori a fost respins. Uniunea Europeană oscilează între fermitate declarativă și suplețe diplomatică, a acordat și este pe cale să acorde încă timp de reflecție britanicilor, dar răbdarea ei nu este nelimitată. Căci aceștia deocamdată refuză tot: și acordul negociat de Theresa May, și să-i retragă sprijinul politic spre a încredința altcuiva dosarul detestat, și să se despartă de UE brutal, fără acord, și să organizeze un alt referendum, cum cere o mare parte, poate chiar majoritară, a populației.

În cazul unui alt deznodământ, Parlamentul și guvernul ar avea justificarea necesară să stopeze Brexitul și să revină la acordul lui David Cameron din 2016.

Dar din nou apar întrebări neliniștitoare: de ce insistă Theresa May să supună în continuare votului un acord deja refuzat de majoritatea parlamentarilor?

Nu e foarte democratic ca un politician, atunci când rezultatul muncii lui este respins prin vot, să insiste să se repete votul până când adversarii săi politici cedează și votează favorabil. David Cameron s-a retras când a pierdut sprijinul partidului său, Theresa May a preferat să se alieze cu adversarul ei natural, Jeremy Corbyn pentru ca să treacă de opoziția propriului partid. De ce se agață Theresa May de un scaun care fuge de sub ea ?

4. Uniunea Europeană ia în considerar zilele acestea acordarea unui răgaz de un an care ar permite Marii Britanii să-și clarifice definitiv și irevocabil punctele de vedere.

Răgazul acesta ar putea conduce la un divorț complicat, dar și la o stingere a lui. Căci britanicii ar urma să se reintegreze în structurile europene și să activeze în cadrul lor ca înainte de 2017 când au invocat articolul 50 din Constituția europeană.

Nu este exclus ca multe dintre preocupările lor, comune de altfel și altor țări, să-și afle între timp, prin colaborare, soluții satisfăcătoare. Și atunci, va urma un pupat în Piața Independenței și se va renunță la separare. Aceasta este poate speranța liderilor UE care-și manifestă în continuare o flexibilitate lăudabilă, menită să evite o despărțire brutală, fără acord, defavorabilă tuturor – deși în proporții diferite.

Dar amânarea aceasta a tăierii nodului gordian poate deveni și un precedent periculos. Căci dacă Marea Britanie se separă totuși de UE, politicienii eurosceptici, naționaliști ori populiști pot deveni extrem de influenți în țările lor.

Și dacă exemplul Marii Britanii este urmat și de alții, construcția europeană va mai rezista oare? E foarte probabil ca răspunsul să fie nu și ca generațiile viitoare să vorbească despre ea ca despre o utopie eșuată.

Ad