În 1867, prin încheierea pactului austro-ungar privind crearea statului dualist Austro-Ungaria (împăratul Franz Joseph I s-a încoronat la 27 mai/8 iunie 1867 rege al Ungariei), Transilvaniei i-a fost anulată autonomia, rămânând pentru jumătate de secol încorporată Ungariei.
Proclamarea dualismului austro-ungar a avut urmări negative pentru românii transilvăneni, prin politica de discriminare şi deznaţionalizare promovată de autorităţile guvernante ungare. Totodată, prin adoptarea în 1868, a legii naţionalităţilor şi a legii învăţământului, era precizat faptul că regatul nu avea decât o singură naţiune, cea ungară, şi o singură limbă oficială – maghiara.
Fruntaşii politici ai românilor din Transilvania reuniţi la Conferinţa de la Blaj, din 3/15 mai 1868, au adoptat un act de protest faţă de dualism şi împotriva desfiinţării autonomiei Transilvaniei şi alipirii acesteia la Ungaria (”Pronunciamentul de la Blaj”) şi au declarat că naţiunea română rămâne fidelă principiilor şi revendicărilor formulate în Adunarea Naţională de la 3/15 mai 1848. Autorii au fost arestaţi imediat, însă au fost graţiaţi, ulterior, de împărat.
În aceste împrejurări, fruntaşii românilor ardeleni au început să strângă legăturile cu oamenii politici din Regat. Au fost efectuate vizite de o parte şi de cealaltă, iar în 1868, I.C. Brătianu a ţinut un discurs în Parlamentul de la Bucureşti împotriva dualismului şi a politicii de asuprire naţională pe care ungarii tocmai o introduceau în Transilvania şi în celelalte regiuni locuite de români. În timpul Războiului de independenţă din 1877-1878, românii transilvăneni s-au solidarizat cu fraţii lor de peste Carpaţi, potrivit volumului ”O istorie a românilor” (Ion Bulei, Editura Meronia, 2007).
În 1881, la puţin timp după proclamarea regatului, românii din Transilvania şi Banat s-au unit în Partidul Naţional Român, care a proclamat ca tactică de luptă politică ”activismul”, adică participarea la viaţa politică, şi avea ca principale obiective: autonomia Transilvaniei, folosirea limbii române în justiţie şi administraţie, autonomie bisericească şi şcolară, o nouă lege electorală întemeiată pe votul universal etc. În 1882, a apărut, la Sibiu, în limbile română, ungară, germană şi franceză, ”Memorialul explicativ” al lui George Bariţiu, care conţinea, pe lângă prezentarea problemei româneşti din Transilvania din cele mai îndepărtate timpuri, şi o motivare argumentată a revendicărilor românilor. A fost prima publicaţie de acest fel destinată străinătăţii, având un tiraj de 2.000 de exemplare în română, 750 în franceză, 600 în ungară şi 600 în germană, conform lucrării ”Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).
Politica de maghiarizare promovată de guvernul de la Budapesta şi persecuţiile, mai ales cele care au lovit presa românească, au alimentat curentul de simpatie din cadrul opiniei publice din România, tot mai atentă la suferinţele conaţionalilor de peste Carpaţi. Un rol important în consolidarea acestui curent a jucat ”Liga pentru unitatea culturală a românilor” creată la Bucureşti în 1891 în scopul cooperării cu românii din teritoriile ajunse sub stăpânire străină şi al sprijinirii ridicării lor culturale. Sub îndrumarea lui Nicolae Iorga, Liga a desfăşurat o activitate susţinută, unul dintre centrele ei cele mai importante fiind Universitatea populară de la Vălenii de Munte.
În zilele de 8/20 şi 9/21 ianuarie 1892 a avut loc la Sibiu, o conferinţă extraordinară a Partidului Naţional Român, în care s-a hotărât alcătuirea unui ”Memorandum” către împăratul Franz Joseph I, care cuprindea o expunere a revendicărilor celor peste trei milioane de români din monarhia austro-ungară şi o critică sistematică a politicii naţionale intolerante a guvernului ungar. Conferinţa a marcat un moment deosebit de important în istoria mişcării naţionale a românilor transilvăneni şi a inaugurat o etapă de luptă susţinută pentru victoria revendicărilor româneşti. În tot acest timp, au fost intensificate contactele cu autorităţile de la Bucureşti, în special cu regele Carol I, informat în permanenţă despre pregătirea demersului românilor ardeleni.
Textul ”Memorandumului”, redactat de patriotul transilvănean Iuliu Coroianu şi care cuprindea gravele inechităţi şi brutalităţi ce loveau populaţia românească pe plan naţional, electoral, şcolar, administrativ, agrar şi al presei, a fost definitivat în Conferinţa extraordinară din 13/25-14/26 martie, potrivit volumelor ”O istorie sinceră a poporului român” (Florin Constantiniu, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2008) şi ”Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).
Conduşi de preşedintele Partidului Naţional Român, dr. Ioan Raţiu, o delegaţie impunătoare formată din 300 de reprezentanţi ai stărilor sociale din Transilvania (intelectuali, negustori, meseriaşi şi muncitori) a sosit la 16/28 mai 1892, la Viena, pentru a prezenta împăratului ”Memorandumul” semnat de Ioan Raţiu, Gheorghe Pop de Băseşti (prim-vicepreşedinte) şi Eugen Brote (vicepreşedinte), dr. Vasile Lucaciu (secretar general), Iuliu Coroianu (referent), Septimiu Albini (secretar) ş.a. Monarhul, prevenit de premierul Ungariei, Szapory Gyula, a refuzat să-i primească pe români şi a expediat documentul amintit, fără să ia cunoştinţă de conţinutul lui, guvernanţilor de la Budapesta, care la rândul lor l-au expediat prin poştă la Turda.
O adunare de solidaritate cu memorandiştii a avut loc în iunie 1892, la Bucureşti, cu participarea unor importante personalităţi politice şi culturale româneşti. În cuvântările rostite s-au dezvăluit toate măsurile luate împotriva românilor de guvernul ungar şi a fost adresat un Apel Europei de a lua apărarea românilor asupriţi. La 28 iunie/10 iulie 1892, o astfel de manifestare a mai avut loc în sala Ateneului Român. De asemenea, manifestaţii de solidaritate cu memorandiştii au mai avut loc Iaşi, Brăila, Craiova, Ploieşti, Bârlad ş.a.
La 23 decembrie 1892/4 ianuarie 1893, la Budapesta a avut loc întrevederea între regele Carol I şi împăratul Franz Joseph I şi, respectiv, premierul ungar, Szapary Gyula, în timpul căreia regele României, a condiţionat reînnoirea Tratatului de alianţă cu Austro-Ungaria de încetarea politicii de deznaţionalizare a românilor din Transilvania şi Banat, promovată de guvernul ungar.
Guvernul ungar i-a acuzat pe liderii românilor de trădare şi le-a intentat proces, care a început la Cluj, la 25 aprilie/7 mai 1894. Procesul a declanşat în Transilvania, în Regat, în celelalte provincii româneşti şi în străinătate manifestaţii de protest şi solidaritate cu fruntaşii politici români. Manifestaţiile impresionante au fost dominate de ideea solidarităţii naţionale. În ziua de 13/25 mai, 14 membri ai Comitetului Central al Partidului Naţional Român, printre care Ioan Raţiu, Gheorghe Pop de Băseşti, Vasile Lucaciu, Iuliu Coroianu, au fost condamnaţi la închisoare, cu termene ce au variat între 2 luni şi 5 ani. În acelaşi an, la 16 iulie, Partidul Naţional Român a fost interzis prin ordonanţele ministrului de Interne, iar în anul următor Guvernul ungar a emis un ordin de dizolvare a partidului. Partidul şi-a continuat activitatea, având în frunte o conducere provizorie, prezidată de Vasile Mangra, notează lucrarea ”Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).
La 7/19 septembrie 1895, sub presiunea opiniei publice europene şi a intervenţiilor diplomatice ale României, precum întrevederea de la Ischl între împăratul Franz Joseph I, însoţit de ministrul de externe, M.A. Agenor Goluchowski, cu regele României, Carol I, monarhul austro-ungar i-a graţiat pe fruntaşii românilor transilvăneni, condamnaţi în procesul ”Memorandumului”.
Mişcarea memorandistă din anii 1892-1894 a constituit unul dintre cele mai remarcabile momente din istoria românilor transilvăneni.
Documentar realizat de Agerpres.
