Intrarea în post este asemenea venirii pe lume: te loveşti, dintr-o dată, de disconfortul fizic (frig, lumină orbitoare) şi de cel psihologic („uriaşi” îmbrăcaţi în alb care te manipulează cu dexteritate, în nu se ştie ce scop). Dar venirea pe lume înseamnă, după primele şocuri fizice, şi învăluirea în iubirea maternă şi paternă, strânsul la piept şi sărutările părinteşti. Începi să deprinzi lupta şi să descoperi viaţa. Cu fiecare clipă devii mai puternic.
Aşa este şi în postul creştinilor: la început simţi disconfortul înfrânării, al privării „de ce-ţi place” şi al alungării gândurilor rele. Apoi simţi libertatea, liniştea interioară şi bucuria. Devii propriul tău stăpân şi te bucuri simţind asta. Dar te şi întristezi, gândindu-te cum te-ai lăsat amăgit de murdărie şi răutate.
Dumnezeu nu poate fi accesat decât prin înfrânare, prin nevoinţă. Drumul spre El este îngust şi plin de obstacole, dar mai sigur decât cea mai netedă autostradă.
Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă. Adică îţi arată poteca, te sprijină la fiecare pas, însă nu te mână cu biciul. Este alegerea ta dacă mergi, te opreşti sau te întorci. Aşa este şi cu postul. Nu este regim alimentar, ci o luptă cu tine însuţi, cu slăbiciunile şi fricile tale.
Dumnezeu stă lângă tine chiar şi pe canapea, când ai o bere în mână şi butonezi telefonul inteligent. Numai că Dumnezeu nu o să te ridice de acolo şi nici n-o să-ţi dea mesaj, în privat, pe Facebook, ca să salţi şi să faci ceva folositor pentru tine.
Omul modern nu vrea să priceapă că tot confortul după care aleargă bezmetic îl îndepărtează de Dumnezeu şi îl transformă într-un veşnic nemulţumit. Stăpânirea de sine, controlul asupra dorinţelor noastre – deseori absurde – ni-l restituie pe Dumnezeu. El nu spune să trăim în peşteri şi nici să ne refuzăm micile plăceri. Contează însă dozajul. Cât avem nevoie pentru a trăi şi cât suntem dispuşi să dăm celorlalţi din ceea ce ne prisoseşte?
Pare mai simplu să te declari „ateu” şi să te minţi cu gândul că ţi-e permis orice. Dincolo de faptul că negarea agresivă a existenţei lui Dumnezeu nu este un semn de inteligenţă, dată fiind complexitatea lumii, „ateul” zilelor noastre nici măcar nu se oboseşte să se informeze despre ceea ce neagă. Şi lui i-ar face bine un mic efort cognitiv pe care l-ar putea plasa măcar în sfera culturală dacă nu vrea să se „contamineze” cu spiritualitate.
Lumea occidentală a convenit că nu poţi impune nimănui credinţa în Dumnezeu. Atunci nimeni n-ar trebui să încerce, sub „scutul” laicităţii, să impună ateismul. Şi încă unul ieftin, bazat pe clişee vehiculate de semidocţi care nu şi-au rezolvat problemele cu ei înşişi. Aceşti oameni nu cred în iertare şi în rolul ei vindecător.
Conştiinţa existenţei lui Dumnezeu şi lupta cu noi înşine înseamnă evoluţie. Cel puţin pentru creştini. Aşa s-a dezvoltat umanitatea până în zilele noastre şi tot aşa va merge înainte. Copiilor li se spune la şcoală că a crede sau nu în Dumnezeu este o alegere personală. Adevărat. Eu aş adăuga că nu-i nimic rău în a crede în Dumnezeu.
Omul spiritualizat, şlefuit în lupta cu el însuşi, va ierta mai uşor, va ajuta mai mult şi (se) va minţi mai puţin. De aceea este de folos postul pe care mulţi creştini l-au încheiat sau se pregătesc să-l încheie.
Cum am putea avea dovada existenţei lui Dumnezeu altfel decât săpând în noi înşine? Pepitele de aur sunt îngropate adânc în cenuşa egoismului şi a trufiei. Ne prefacem zilnic că suntem „altceva” decât ceea ce ştim că suntem, dar am vrea să asistăm la o epifanie, la o apariţie miraculoasă a lui Dumnezeu, eventual în pauza meciului pe care-l urmărim.
Cu alte cuvinte, vrem să intrăm în palat îmbrăcaţi în cerşetori. Postul ne curăţă rănile şi ne dă hainele potrivite pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Printr-un mic efort câştigăm enorm: dăm vieţii noastre un sens şi celor din jur umanitate. Hristos a Înviat!
