Nu suntem nici mai buni, nici mai răi decât aceia la care privim cu atâta admiraţie – occidentalii. Suntem însă destul de traumatizaţi de evenimentele prin care am trecut şi care au săpat şanţuri adânci în mentalul colectiv.

Profesorul Daniel David, psiholog şi psihoterapeut, pune în evidenţă, cu precizie chirurgicală, elementele ce compun lunga suferinţă a poporului nostru.

psihologia_poporului_daniel_david_650

„PCR-ul” (Prieteni/Cunoştinţe/Rude) pare să-i conducă în continuare pe români în viaţa cotidiană. Fiecare cu „PCR-ul” lui, într-un „pluripartidism” psihologic care ne împiedică să avem un proiect social comun. De aici şi vulnerabilitatea la corupţie, dezbinarea exasperantă din ţară şi din diaspora, precum şi nerespectarea valorilor pe care le mărturisim cu fiecare prilej (cinste, seriozitate, perseverenţă). Aşadar, discrepranţă mare între ce spunem şi ce facem.

Luaţi individual suntem admirabili, priviţi în ansamblu părem haotici şi nesemnificativi. Exact cum se întâmplă şi la mii de kilometri de ţara de origine. Vestea bună este că generaţiile care se apropie de maturitatea deplină vor prelua frâiele puterii sociale. Asistăm la apariţia unui „prototip” de român autonom şi emancipat care ar putea produce surprize plăcute în viitor.

George Rădulescu: Domnule profesor, s-a schimbat profilul psihologic al poporului român în perioada 1945-1989? Cât de diferiţi suntem faţă de românii din perioada interbelică?

Daniel David: Profilul psihocultural al unei țări cuprinde atribute psihologice de tip trăsătură (ex. inteligență/personalitate) și de tip stare (ex. starea de fericire). Sigur că, atributele de tip stare se schimbă frecvent și mai ușor, adesea și în funcție de evenimentele socio-economice. Atributele de tip trăsătură sunt mai stabile și se schimbă mai greu, adesea prin interacțiuni de durată, unele generaționale, cu evenimentele socio-economice. Când facem astfel de analize trebuie reamintit că dacă ceva este nemodificabil, atunci, sigur, este și stabil. Dar nu tot ce este stabil este și nemodificabil; uneori, ceva este stabil pentru că nimeni nu a încercat să-l modifice.

Nu avem date riguroase pentru a examina schimbările în profilul psihocultural al României între 1945 şi 1989. Şi nici pornind din perioada interbelică încoace. Datele riguroase pe care le avem sunt mai ales după Revoluția din 1989. Aceste date de psihologie interculturală arată că, astăzi, România se prezintă ca o țară cu un profil colectivist (nu al individului autonom), cu o concentrare a puterii sociale (nu cu distribuirea puterii sociale), mai puțin deschisă și foarte temătoare față de schimbare și în care contează mai mult pedepsele decât recompensele.

Profilul colectivist ar putea fi rezultatul anilor de totalitarism…

Într-o societatea colectivistă, grupurile se formează pornind adesea de la relații de rudenie/cunoștințe/prietenii, iar individul trebuie să servească interesele grupului. Un astfel de grup are o solidaritate internă relativ bună, dar are o toleranța mai scăzută față de alte grupuri. În general, colectivismul merge mână în mână cu concentrarea puterii sociale, ceea ce poate induce neîncredere intra- și inter-grup, și este mai vulnerabil la corupție.

Într-o societate a individului autonom, grupurile se formează pe baza unor valori comune ale unor indivizi, adesea independenți/emancipați, iar grupul trebuie să asigure bunăstarea membrilor săi. Un astfel de grup are atât o solidaritate intra-grup, cât și o solidaritate cu cei din afara grupului (ex. oricine poate deveni membru al grupului, dacă îi împărtășește valorile). De obicei, societățile indivizilor autonomi sunt mai dezvoltate economic.

Începând cu anul 1990, se pare că profilul autonom al României a crescut constant; dar a crescut și profilul autonom al altor țări, astfel că, prin comparație, România a rămas şi astăzi tot cu un profil colectivist.

Daniel David

Care ar fi, totuşi, particularitatea profilului psihocultural al românilor?

Ceea ce este interesant pentru România este discrepanța mare între ce spunem și ce facem. Spre exemplu, deși prin prisma valorilor declarate, România are un profil colectivist, prin prisma practicilor sociale, România are un profil autonom, care a crescut constant din 1970 până cel puțin în anii 2000.

În fine, există diferențe între generații. Se pare că profilul colectivist este susținut mai ales de Generația Baby Boomers (cei născuți între 1946-1964), care au fost și cei mai impregnați de valorile comuniste. Acestea au încurajat profilul colectivist, fără să însemne că profilul în cauză nu a existat înainte de comunism. Generația X (cei născuți între 1965-1980) și Generația Z (cei născuți începând cu 1997) sunt mult mai autonomi. Generația Y a Mileniarilor (cei născuți între 1981-1996) este între cele două tendințe.

Atenție! Când comparăm generațiile, să ne amintim că această comparație este una statistică, însemnând că probabilitatea ca un individ din Generația X să fie mai autonom decât unul din Generația Baby Boomers este mai mare, nu că fiecare individ din Generația X este mai autonom ca orice individ din Generația Baby Boomers.

Pe scurt, unde este „buba” noastră cea mai mare?

Problema României este că s-a integrat într-un spațiu occidental, format pe valori ale indivizilor autonomi și adesea pe descentralizarea puterii (distribuirea puterii sociale în zone care se controlează reciproc, astfel încât nimeni să nu o poată monopoliza ușor pentru a se ajunge la dictatură). Instituțiile vestice sunt construite pe asemenea valori, astfel că asimilarea lor în România – o țară colectivistă, cu concentrarea puterii sociale – se face greu, adesea fiind respinse, distorsionate sau devenind forme fără fond.

„Noi avem o tendință de a exagera”

Aţi afirmat că „românii sunt cel puţin la nivelul altor popoare europene sub aspectul potențialului de inteligență/creativitate, din ţări dezvoltate educaţional şi economic, însă au o încredere mai scăzută în oameni şi nu reuşesc să coopereze performant”. De unde ni se trage?

Într-adevăr, nu există diferențe majore la nivelul potențialului intelectul între români și alte popoare vestice. Din păcate, deoarece nu avem încredere între noi, nu cooperăm eficient și astfel nu generăm instituții sociale puternice. Aceste instituţii ar trebui să ne utilizeze potențialul intelectual bun. Lipsa lor are un impact negativ asupra dezvoltării țării și a calității vieții oamenilor. Când un român ajunge în țări cu instituții puternice, capabile să-i stimuleze potențialul, performează adesea excelent.

CITEȘTE ȘI:  „Nu trebuie să pleci niciodată la drum într-o asemenea luptă cu gândul la șanse și la procentaje”. Interviu cu Theodor Paleologu, candidat la președinția României

Este greu de spus de unde vine exact această lipsă de încredere. Dar o ipoteză plauzibilă, discutată cu unii istorici, este că, aflându-ne mereu în zone complicate, de război sau sub stăpânire străină, am învățat că, adesea, ceilalți nu vin să-ți dea ceva, ci să-ți ia ceva! În acest context, am învățat să nu avem încrede în ceilalți, iar uneori nici în cei apropiați (care pot trăda). Poate că acest stil ne-a ajutat de-a lungul istoriei să supraviețuim. Dar astăzi, când suntem integrați în Uniunea Europeană și NATO, acest stil, util în trecut, ne blochează dezvoltarea.

Spre exemplu, un american tipic are tendința să plaseze social un străin, la prima întâlnire, în distanța personală (aproximativ 40cm-122cm), deoarece îl vede ca un potențial colaborator; dacă va fi înșelat, îl va scoate din această distanță personală.

Un român are însă tendința să plaseze un străin în distanța socială (122cm-210cm) și abia după ce trece niște teste de încredere îl plasează în distanța personală, în care îl conceptualizează ca pe un potențial colaborator. Dar într-o lume modernă oamenii nu mai sunt dispuși să fie testați, astfel că pierdem oportunități.

Românii par a avea o părere proastă unii despre ceilalţi, însă vorbesc cu mândrie despre înaintaşii lor. De unde această contradicţie?

Aici aș spune că lucrurile sunt mai nuanțate. Noi avem o tendință de a exagera atât negativul, cât și pozitivul, atât în prezent, cât și în trecut. Dacă ceva este bun, îl ridicăm la înălțimi aiuritoare, până își pierde credibilitatea (ex. „românii sunt poporul istoric ales; suntem geniali, dar ceilalți nu ne lasă să ne exprimăm”).

Dacă ceva nu se ridică la standardele dorite, atunci catastrofăm cinic și nerealist (ex. „românii nu sunt în stare de nimic bun; tot ce-i românesc e prost”). La o analiză globală, cele două tendințe se pot anula statistic și, ca medie, paradoxal, putem părea realiști. De aceea statistica trebuie analizată și interpretată de specialiști, deoarece, iată, media nu este întotdeauna un indicator bun în analiză!

Dispariţia biologică a generaţiilor care s-au format în comunism va modifica substanţial imaginea de sine a poporului român sau este doar o iluzie?

Pe măsură ce generațiile X, Y și Z vor ocupa pozițiile de putere socială, cu siguranță se vor schimba multe în profilul psihocultural al României. Dar să ne amintim că totul trebuie gândit relativ. Cum spuneau vechii filosofi greci, ceva nu este mic sau mare în sine, ci devine astfel prin comparație.

Așadar, eu cred că la anumiți indicatori psihologici vom atinge un prag absolut, de la care vom putea asimila mai bine instituțiile vestice, dar, prin comparație cu alte țări, vom avea un prag relativ prin care vom rămâne încă aproape de profilul psihocultural actual.

Spre exemplu, în 2012, deși încrederea interpersonală la nivelul tinerilor era cam  de două ori mai ridicată decât în cazul seniorilor – fapt paradoxal, deoarece, în societățile dezvoltate, adesea tinerii sunt mai cinici/sceptici în comparație cu generațiile de mijloc/seniorii – acest nivel era totuși de trei ori mai scăzut la tinerii români, în comparație cu tinerii americani.

„Oamenii de azi se cred mici zei”

Cum explicaţi agresivitatea aproape patologică din societatea românească actuală?

Agresivitatea aceasta nu este doar în societatea românească. O putem vedea la tot pasul, inclusiv în țările dezvoltate democratic și economic. Ca urmare a bunăstării sau a nevoii de emancipare, oamenii au ajuns la un orgoliu prin care cred că dacă își doresc ceva atunci acel ceva trebuie să se şi întâmple.

Cum spuneau psihoterapeuții americani Albert Ellis și Aaron T. Beck, oamenii trec ușor din flexibilitate psihologică (ex. „Îmi doresc să reușesc și fac tot ce depinde de mine în acest sens, dar accept că lumea e complexă și că uneori nu voi reuși, indiferent de ceea ce fac”), în rigiditate psihologică (ex. „Îmi doresc să reușesc și nu pot concepe să nu se întâmple asta. Trebuie să reușesc”).

Se cred mici zei, că doar în cazul zeilor dorința devine realitate! Apoi când viața nu dă doi bani pe cerința noastră absolutistă – ne arată că nu suntem zei –, avem tendința să generalizăm (ex. „Ceilalți/viața/noi suntem proști, incapabili dacă nu am reușit”).

În al doilea rând, acest egoism ne face să nu avem toleranță la frustrare (ex. „Nu pot tolera că nu am reușit”).

Şi, în al treilea rând, avem tendinţa de a catastrofa negativul (ex. „Este groaznic și catastrofal să nu reușești”).

Altfel spus, Homo Sapiens devine tot mai irațional! Agresivitatea/furia rezultă mai ales din formula: Gândire rigidă (ex. „Ceilalți trebuie să mă asculte”) + Evaluarea globală a celorlalți/a vieții (ex. Ceilalți sunt nedrepți când nu mă ascultă) + Toleranță scăzută la frustrare (ex. „Nu pot tolera când ceilalți nu mă ascultă așa cum ar trebui”). Alternativa ar fi: Gândire flexibilă (ex. „Mi-ar plăcea ca ceilalți să mă asculte și fac tot ce pot în acest sens, dar accept că oamenii sunt complicați și că unii nu o vor face”) + Acceptare necondiționată a celorlalți (ex. „Îl accept ca om, deși nu-mi place comportamentul său pe care voi încerca să-l schimb”) + Toleranță la frustrare (ex. „Faptul că nu mă ascultă nu-mi place, dar pot să-l tolerez, câutând soluții la problemă”).

CITEȘTE ȘI:  „Nu trebuie să pleci niciodată la drum într-o asemenea luptă cu gândul la șanse și la procentaje”. Interviu cu Theodor Paleologu, candidat la președinția României

Ce vă îngrijorează cel mai mult atunci când vă priviţi conaţionalii, din perspectiva psihoterapeutului?

Discrepanța între ce credem, ce spunem și ce facem și capacitatea extraordinară de a o nega în forma iluziilor. Această discrepanța nu ne ajută să ne evaluăm obiectiv punctele tari și slabe și să facem planuri realiste de dezvoltare a societății noastre. În final, nu ne folosim și chiar irosim potențialul intelectual bun, de inteligență și de creativitate, pe care îl avem.

Dar mesajul final este unul pozitiv: avem potențial intelectual bun, avem motivația de emancipare, hai să avem și înțelepciunea să le folosim rațional, având încredere unii în alții și cooperând constructiv, cu impact pozitiv asupra bunăstării și calității vieții românilor.

Peste patru milioane de români trăiesc în afara graniţelor ţării. Care este profilul psihologic al emigrantului român, în viziunea dumneavoastră?

Din nou, este greu de spus în mod riguros, deoarece nu avem nici aici date psihologice sistematice.

Ce știm însă este că diaspora românească nu este omogenă. Unii au plecat în perioada comunistă (sau chiar înainte) – mai ales în Germania și SUA –, mai ales din motive politice și/sau din nevoia de mai bine, iar copiii unora se văd români, iar ai altora nu se văd în relația cu România. Alții au plecat mai recent la muncă din motive economice (mai ales în Franța/Germania/Italia/Spania/UK), fie din motive de supraviețuire, fie din nevoia de emancipare. Apoi, îi avem pe cei plecați la studii (mai ales în SUA/UK), care au decis în final să rămână acolo. În fine, unii ar dori să se întoarcă în țară, alții nu doresc, alții sunt indeciși.

Așadar, foarte probabil că și profilul psihologic va fi mai diferit.

În general însă, studiile de psihologie interculturală arată că trăsătura de personalitate care se asociază cu emigrarea este „Deschiderea” (Openess) (exprimată mai ales ca interes față de nou). De asemenea, creativitatea și sociabilitatea par să fie mai favorizante pentru migrare. Aș adauga că mai ales indivizii autonomi, mai emancipați sau cu dorința de emancipare, sunt mai predispuși la emigrare, atunci când condițiile din țară nu-i ajută în procesul de emancipare. Așadar, aș spune că mă aștept ca aceaste trăsături psihologice să fie diferite între diaspora românească și românii din țară. Dar este de verificat.

„Diferența dintre realitatea fizică și cea virtuală nu se mai face”

Foarte mulţi copii români s-au născut în străinătate. Din păcate, unii dintre ei nici nu vorbesc limba română. Aceşti copii îşi vor cerceta rădăcinile, odată ajunşi la maturitate?

Depinde de cum sunt educați de părinții lor, de ce face România în sensul acesta și de cum se va proiecta România în aria globală internațională.

Trăim într-o lume unde, treptat, diferenţele se estompează din cauza (sau datorită?) evoluţiei tehnologice. Va avea umanitatea „alt chip”, într-o sută de ani de acum încolo?

Fiecare salt civilizațional al omenirii a fost întâmpinat de unii cu critici, deoarece îl judecau din perspectiva vechii paradigme, nu a paradigmei nou generate prin saltul civilizațional.

Spre exemplu, cândva, oamenii s-au temut de cunoaștere, apoi de cuvântul scris (deoarece, în mintea unora, cunoașterea adevărată trebuia asimilată dialectic, doar prin interacțiune umană), apoi de cuvântul tipărit etc.

Dacă pentru generațiile mai vechi tehnologia este o altă realitate față de cea fizică, o realitate virtuală pe care trebuie să o controlăm, pentru generațiile tinere, diferența dintre realitatea fizică și cea virtuală nu se mai face. Sunt altfel și trebuie să acceptăm asta! Așa a evoluat și evoluează civilizația umană!

Care este cel mai mare rău pe care îl fac reţelele sociale tinerilor de astăzi?

Așa cum mâncarea satisface nevoia noastră înnăscută de hrană, rețelele sociale satisfac nevoia noastră înnăscută de socializare. Mâncarea în sine nu este bună sau rea, ci devine astfel în funcție de conținut (care ne poate îmbolnăvi) și cantitate (ex. ne îngrășăm).

Similar, tehnologia în sine nu este bună sau rea, ci devine astfel în funcție de modul în care o folosim. Aristotel spunea cândva că omul este măsura lucrurilor. Așa că să nu vedem tehnologia în altă logică decât cea în care vedem mâncarea sau alte lucruri cotidiene. Folosită cu măsură sub aspectul conținutului și cantităţii, ne va face doar bine.

Cine este Daniel David

Primul „produs complet” al psihologiei româneşti postrevoluţionare, Daniel David este, din anul 2006, profesor universitar de ştiinţe cognitive clinice şi conducător de doctorat la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Predă la „Icahn School of Medicine at Mount Sinai” și este director de cercetare al Institutului „Albert Ellis” din New York.

Daniel David a lucrat direct cu profesorii americani Albert Ellis şi Aaron T. Beck, declaraţi, în analizele de specialitate internaţionale, între primii psihologi şi psihoterapeuţi ai secolului al XX-lea, depășindu-l pe mult mai cunoscutul Sigmund Freud.

Profesorul David este și cel mai citat psiholog din România în literatura științifică de specialitate. În anul 2015, a publicat lucrarea « Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală », o veritabilă invitaţie la autoreflecţie. În această carte veţi găsi posibile răspunsuri la întrebări esenţiale: „Cum suntem?”, „Cum credem că suntem?”, „Cum cred alţii că suntem?”, „Cum am ajuns să fim aşa?”.

În 2012, Daniel David a primit prestigiosul Premiu „C. Rădulescu-Motru” al Academiei Române. Patru ani mai devreme fusese decorat de Președintele României cu Ordinul Naţional pentru Merit în Grad de Cavaler.

Ad