Multe familii nu pot avea copii, deși își doresc unul. Pentru câteva dintre ele, schimbarea legislației din România în domeniul adopțiilor le-a oferit o șansă. Pe care au ales să o ofere, la rândul lor, copiilor abandonați.

Elena* va avea curând cinci ani. Nu au fost ani prea fericiți. Nu a avut o „acasă” niciodată. Mama ei a abandonat-o în maternitate după ce a născut-o.

Așa a ajuns ea în sistemul de protecția copilului din România, într-o familie de împrumut. În ceea ce în Quebec numim „famille d’accueil”.

A stat aici o vreme până când mama ei adevărată, poate cuprinsă de remușcări, poate fără să mai fie beată, și-a cerut copilul înapoi. Elena a ajuns „acasă”. Sistemul e făcut să dea o șansă părinților și copiilor.

Nu a durat prea mult. Un telefon dat la Protecția Copilului i-a adus pe asistenții sociali la ușă. Copila a fost transportată la spital. Nu cu salvarea, era prea grav. În elicopter. După ce medicii au pus-o pe picioare, s-a întors din nou într-o familie de împrumut.

De o lună, Elena este în Canada, la Montreal. Marius și soția sa, o familie de români stabilită aici, a adoptat-o. Elena a găsit în Canada și o soră mai mare. Luiza. Și ea a fost adoptată din România, acum trei ani.

De la dezastrul orfelinatelor comuniste, la situația de azi

Embed from Getty Images

După dezastrul orfelinatelor comuniste, descoperite cu stupoare de occidentali după Revoluția din 1989, România a făcut, ușor, ușor, progrese în ceea ce privește copiii din centrele de plasament.

Embed from Getty Images

Dealtfel, aceste centre sunt pe cale de dispariție. Se preferă plasarea copiilor într-o familie căreia statul îi plătește niște bani. Nu mulți, dar pentru multă lume, prizonieră în subdezvoltatele sate românești, destul. Copilul are cât de cât o familie, e dus la grădiniță, la școală. Poate socializa, chiar dacă uneori e marginalizat de ceilalți, care-i știu situația.

Procesul de adopţie din România este unul stufos, lucru care ne plasează printre ultimele state din Europa la acest capitol, cu doar 800 de adopţii pe an, deşi avem 55.000 de copii abandonaţi, spunea ProTV când statul român a făcut un proiect de lege care să încurajeze adopția. Între timp, proiectul de lege a rămas tot la stadiul de proiect de lege și adopțiile merg greu în continuare.

România merge încă pe considerente financiare. Unei familii, legea îi promite 600 de lei pe lună dacă adoptă fie un copil cu vârsta între trei şi șase ani, fie unul cu handicap uşor sau mediu, fie doi copii care sunt fraţi. Pentru copiii de peste șapte ani sau cu handicap mai grav, părinţii adoptivi pot primi de la stat 900 de lei. Plus un salariu.

Embed from Getty Images

Doar dragostea nu e de ajuns. Nici dorința de a-i oferi o șansă unui copil care nu are nicio vină că a avut părinți inconștienți sau într-o situație financiară atât de precară, încât au decis să-l lase statului.

Dar exact aceste două lucruri, dragostea și dorința de salva de la mizerie un copil, sunt principalele motivații ale românilor stabiliți în Canada și care sunt angrenați în procesul de adopție din România.

România a permis, după Revoluție, adopțiile internaționale și foarte mulți copii au fost adoptați atunci. Paradoxal, statul român nu știe nici azi câți copii au fost adoptați în aceea perioadă. Neoficial, cifrele vechiculate de unii dintre foştii directori ai Oficiului Român pentru Adopţii arată că, în perioada 1990-2001, au fost adoptaţi în străinătate peste 30.000 de copii.

În perioada 1990 – 1991, familii canadiene au luat nu mai puţin de 1.400 de copii din România, potrivit unui articol al publicației canadiene Thespec.

România s-a dotat cu un sistem de protecție a copilului doar din 1997.

Și asta după ce baronesa Emma Nicholson, pe atunci raportor special al Uniunii Europene, a spus că 250 de copii adoptați din România de către străini au dispărut. Un scandal în epocă. Ocazie cu care guvernul premierului Adrian Năstase a suspendat adopțiile internaționale. Acestea sunt interzise și astăzi.

Cu o excepție: românii stabiliți în străinătate pot adopta copii din România. Legislația în acest sens a fost schimbată în 2012.

La sfârșitul anului 2018, 52 783 de copii sunt în sistemul de protecţie. Peste 17 000 se află în centrele de plasament, aproape 18 000 sunt în grija asistenţilor maternali și 13 000 sunt crescuţi de rudele până la gradul 4.

Bilanţul adopţiilor pe 2018 este cel puţin trist: doar 1.200 de copii au fost înfiaţi, în timp ce peste trei mii aşteaptă o familie, deşi părinţi doritori sunt tot mai mulţi.

Altfel spus, statisticile nu arată un progres prea mare faţă de anul precedent, deoarece – spun oficialii – noua lege a adopţiilor, care ar simplifica mult birocraţia, s-a blocat. În prezent, trei sferturi dintre copiii disponibili pentru adopţie au între 7 şi 14 ani, au fraţi sau întârzieri în dezvoltare, se arată într-un reportaj realizat de ProTV.

Procedurile de adopţie durează mult, pentru că este nevoie de acordul rudelor de până la gradul 4. Statul trebuie să identifice toate aceste rude, să le contacteze, să le expună situația și abia după ce toate își dau acordul, copiul este disponibil pentru adopție.

Dacă noua lege va fi promulgată, va fi nevoie pentru adopție doar de acordul rudelor de gradul 1 și 2. Sau mai bine zis de refuzul lor, pentru că acestea sunt întrebate dacă vor să adopte ei copilul respectiv.

CITEȘTE ȘI:  Vă place fotbalul american? Puteți încuraja un român azi, de la ora 16.00

Din dragoste…

familie adoptie

Marius a fost printre primii români din Quebec care au adoptat un copil în România. A fost nevoie de determinare. Prima tentativă a fost un eșec, și asta din cauză că personalul din protecția copilului din România nu i-a sprijinit suficient.

„Factorul uman contează foarte mult”, spune el. Următoarele două tentative au fost încununate de succes. Și hotărâtor în acest succes este și implicarea celor cu care discuți în țară. Marius chiar vrea să le mulțumească celor de la Protecția Copilului din Ialomița și Călărași pentru profesionalismul și omenia lor. Aceștia au fost tot timpul alături de el și au pus interesul copilului adoptat în centrul preocupărilor lor.

Evident, familiile care adoptă, în cele mai multe cazuri, nu pot avea copii. În plus, o altă motivație este dorința de a ajuta pe cineva care are nevoie de ajutor.

„Acei copii nu au nicio vină pentru situația în care se află. Nu merită să nu aibă parte de dragoste, de atenție, de oportunități”, ne spune Marius.

Cât de grea e acomodarea pentru copil, odată ce este adoptat?

„Depinde de copil, evident, de legăturile care se creează între el și familia adoptivă. Dar prima lună este grea, foarte grea. Este o lună pe care o petreci cu copilul în România. Acest copil pleacă de la o mamă, chiar dacă vorbim de una care nu este a lui, de asistentul maternal. Dar pentru el asta e familia. E rupt din această familie. E un doliu care se face.”

„Ei simt lipsa acestor persoane din viața lor. Copiii nu înțeleg bine conceptul de distanță. Vor să meargă să-i mai vadă. Să sune, să mai vorbească cu ei…

Prima fetiță pe care am adoptat-o a sunat de câteva ori, apoi s-a oprit. Am întrebat-o dacă nu mai vrea să-i sune. Nu, mi-a răspuns, nu mai vreau pentru că apoi sunt tristă…”, povestește Marius.

Maria, o altă româncă care a făcut două adopții în România le cere părinților să se înarmeze cu rabdare. Și deschidere.

„Fiecare copil e diferit”, spune ea. În cazul nostru, primul era extrovertit. Totul a mers foarte bine și rapid. Cel de-al doilea băiat pe care l-am adoptat este mai timid. Am avut nevoie de timp să construim o relație emoțională cu el, să-i câștigăm încrederea”, ne spune Maria.

De multe ori, părinții care merg în România au anumite așteptări emoționale și se sperie când, de exemplu, văd copilul pe care vor să-l adopte foarte atașat de asistenta maternală.

„Asta e de fapt un lucru foarte bun”, spune Maria. „E important să găsim dezvoltat la copil acest sentiment de atașament. El poate fi transferat de la o persoană la alta, dar lipsa lui nu este un semn bun. Arată că există niște probleme de dezvoltare emoțională a copilului. Dar, odată ce întâlnim acest sentiment de atașament nu trebuie decât să avem răbdare, copilul se va deschide către noi”, spune ea.

Ca și Marius, Maria spune că este extrem de important factorul uman. Femeile care au grijă de copii sunt cele în care ei au încredere. Ele trebuie să-i pregătească pentru întâlnirea cu părinții adoptivi și capacitatea lor de empatie și adaptare este extrem de importantă.

Un proces care poate dura până la doi ani

Un proces complet de adopție, de la deschiderea dosarului la adopția propriu-zisă, poate lua între unul și doi ani.

„Procesul poate dura mai mult sau mai puțin în funcție de ce își doresc familiile care adoptă”, ne spune Maria, una din primele românce din Montreal care a realizat o adopție în România, imediat după schimbarea legislației. Ea a început procesul în 2013 și a avut nevoie de doi ani pentru a-l finaliza. Dar a fost cu adevărat un deschizător de drumuri.

Mai mult, ea a oferit expertiza ei atât celor din Quebec, cât și celor din România, oferind informații despre cadrul legislativ, proceduri etc.

Maria este și inima comunității de români care locuiesc în Quebec și care au adoptat, oferind sfaturi și sprijin de câte ori i se cere.

Ea atrage atenția și asupra faptului că procesul de adopție poate să dureze mult mai mult dacă părinții au cerințe specifice.

„Dacă dorești o fetiță, care să aibă doi ani, să fie perfect sănătoasă, asta înseamnă timp până când se va găsi un copil adoptabil pentru tine”, spune ea.

Întâi pentru că prioritatea este acordată celor care stau în România. Legea prevede că un copil nu intră pe lista de adopții externe decât dacă el nu este adoptat, timp de un an, în România. Abia apoi începe procesul includerii sale pe lista de adopții internaționale și acest proces durează câteva luni.

Nu e un proces lipsit de obstacole. Maria reamintește tuturor că este vorba de România. Sunt cazuri în care copiii sunt trecuți în acte cu handicap, deși ei nu-l au. Dar asta permite tuturor să încaseze mai mulți bani. Sunt cazuri unde nimeni din cei implicați în sistem nu-și face treaba (asistent maternal, logoped, psiholog). Toată lumea este acoperită în hârtii, dar în realitate nimeni nu a lucrat cum trebuie cu copilul.

Aceste situații nu sunt peste tot, dar ele există și nu trebuie să sperie pe cei care vor să adopte.

CITEȘTE ȘI:  Leonard Doroftei revine la Montreal?

De regulă, mulți copii au un handicap emoțional și de învățare. Au un vocabular mai puțin dezvoltat, nu au abilitățile pe care un copil de vârsta lor ar trebui să le aibă. Dar sunt lucruri recuperabile.

Alt lucru important pentru cei care vor să adopte: este o muncă de făcut. Copilul odată ajuns în Canada are nevoie de atenția și îngrijirea unui copil la vârsta lui (majoritatea copiilor adoptați au 4-5 ani).

„Dacă există dragoste și credință în Dumnezeu, lucrurile merg în direcția bună”, ne mai spune Maria.

Qubec vs. Canada. Diferențe. Etapele unei adopții

Procedura de adopție din România e diferită în Quebec față de restul Canadei. În Quebec, deocamdată, nu există un organism acreditat pentru România, așa cum e cazul restului Canadei. În aceste condiții, fiecare familie este pe cont propriu. Avantajul: costul mai mic.

Dezavantajul: trebuie să alergi singur după toate informațiile, actele și să aștepți o comunicare greoaie între Quebec și România.

O adopție în România începe în Quebec la SAI (Secrétariat à l’adoption internationale). Aici se deschide dosarul care apoi ajunge la un Centre Jeunesse de lângă domiciliul tău.

Pe lângă completarea dosarului, este nevoie de patru întâlniri cu un psiholog și de un curs de pre și post adopție, care are 12 ședințe.

Odată aceste etape completate, toate actele puse în dosar, acesta este trimis de SAI în România. Dosarul include toate opțiunile părintelui adoptiv (dacă vrea fată sau băiat, vârsta acestuia, etc). În România vârsta minimă pentru adopție este doi ani.

Serviciul de protecția copilului caută în baza de date cu copii adoptabili și face părinților o singură propunere. Această propunere indică toate informațiile disponibile despre copil (istorie familială, istorie medicală etc).

Majoritatea copiilor disponibili pentru adopție pentru românii din afara României provin din medii defavorizate și din rândul minorităților etnice.

Părinții au 30 de zile să o accepte sau nu și apoi alte 60 de zile pentru a ajunge în România, dacă răspunsul e pozitiv. Se merge acolo unde copilul este plasat. Familia trebuie să aibă minim opt vizite ale copilului. La trei dintre aceste întâlniri participă și cei de la protecția copilului, care iau decizia finală. La limită, ei pot cere ca familia să mai aibă întâlniri suplimentare cu copilul, dacă văd că nu s-a stabilit încă o conexiune emoțională.

Părinții trebuie să prevadă minimum o lună de ședere în România.

Urmează apoi mersul în fața unei instanțe de judecată. Procedura poate părea hilară, dar familia adoptivă trebuie să dea în judecată Direcția pentru Protecția Copilului și să ceară încredințarea acestuia. Este un proces care durează în jur de 15 minute.

Urmează așteptarea pentru motivarea sentinței (10-15 zile), așteptarea pentru un posibil recurs (alte două săptămâni) și apoi, odată ce primești copilul, ai nevoie de alte 30 de zile de stat în România pentru a obține actele canadiene și a putea veni în Canada.

Oamenii care vor să ofere dragoste

Radu și Cristina speră ca, în cazul lor, acest proces să fie mai scurt. Nu mai deschid drumuri. Știu la ce să se aștepte. Ideea adopției a venit după mai mulți ani de încercări nereușite de a avea un copil, inclusiv tratamente costisitoare, după ce Qubec a suspendat, în 2015, programul prin care finanța fertilizarea in vitro.

După ce statul a oprit programul, clinicile de specialitate din provincie au înregistrat o scădere cu 60% a cererilor.

Înainte de a afla că este posibil să adopte în România, Radu și Cristina au studiat posibilitatea adopției din alte țări.

Doar că adoptarea unui copil a devenit o afacere, în ciuda discursului oficial practicat de toată lumea, cu interesul copilului pus pe primul loc. Listele de așteptare sunt enorme. Costurile pe măsură.

Românii din Montreal care au adoptat deja comunică între ei. Cineva cunoaște pe cineva care cunoaște pe cineva. S-a creat o rețea. Își dau sfaturi. Schimbă impresii. Tot ei sunt cei care sunt gata să-I îndrume pe cei care se gândesc să adopte. Mai toți ajung la Maria.
Nimeni nu așteaptă nimic. Tot ce vor este să ajute și să salveze un suflet. Să-i ofere o șansă, dragoste și căldura unei adevărate familii.

* Toate numele prezentate în acest articol au fost schimbate pentru a păstra confidențialitatea persoanelor implicate.

** Dacă vreți să adoptați un copil din România și vreți să intrați în contact cu românii din Quebec care au făcut deja asta, scrieți la adoptiiro@yahoo.com


Dacă ați ajuns până aici ...

… avem o mică favoare să vă cerem. Audiența Pagini Românești a crescut foarte mult și suntem mândri de acest lucru. Producem zilnic știri, analize și comentarii iar faptul că veniți și reveniți să ne citiți ne arată că suntem pe drumul cel bun. Suntem un ziar al diasporei, a cărui misiune este să informeze românii despre subiectele importante ale zilei, din România și din țara de adopție, în limba română. O facem cu pasiune și cu profesionalism. Dacă fiecare persoană care ne citește ar contribui cu doar 1$ pe lună, am putea să vă oferim mai multe informații și să acoperim mai multe evenimente. Sprijiniți Pagini Românești să continue să spună povești din comunitatea românească și să vă informeze în limba română, la mii de km de țară. Mulțumim!

Sprijiniți Pagini Românești 
Ad