Odată, când se întorcea din cetatea împărătească, unde săvârşise minunea uciderii în faţa tuturor a balaurului aşezat lângă cămările împărăteşti şi se îndrepta către scaunul său de la Gangre, unii dintre aceia care împărtăşeau erezia lui Novat şi care de mai multă vreme purtau în inimi ură cumplită împotriva lui (Sf Ipatie), aţinându-i calea în nişte locuri strâmte şi pline de prăpăstii, pe unde obişnuia sfântul să treacă şi stând ascunşi acolo, când sfântul a ajuns în dreptul lor au năvălit asupra lui, întocmai că nişte fiare sălbatice scăpate dintr-o cursă, unul cu lemnul, altul cu piatră, iar altul cu sabia, împingându-l către prăpastie. (calendar român ortodox 2019).
Deci duminică 31 martie al acestui an, în calendarul ortodox s-a sărbătorit Sf. Ipatie.
Tot în acea duminică, am asistat la ședința anuală a celei mai vechi asociații românești din Canada. Am aflat din darea de seama că, în vara anului trecut, au fost organizate mai multe picnicuri și că s-au reparat și curățat clădirile și terenul asociației. Numai lucruri de laudă. Pentru toate acestea va rog să-mi permiteți să felicit și să mulțumesc tuturor celor care au dat din timpul lor – și nu de puține ori și din banii lor – pentru ca poiana românească de la Val David să rămână an după an un loc de regăsire a celor cu suflet românesc.
În schimb, la un alt punct de pe ordinea de zi, am avut sezatia unei întoarceri în timp. Într-un timp de care tocmai speram să nu-mi mai amintesc.
O vreme, mi-am zis să nu scriu nimic pe această temă, deoarece am crezut că e inutil să mai arunc și eu cu gaz pe un foc deja prea mult ațâțat.
Dar întâmplarea face ca zilele trecute să citesc într-un jurnal de epocă istoria muncitorului român Vasile Paraschiv, care în anii 60, pe vremea extraorinarei democrații populare, a fost internat la nebuni, bătut și persecutat de securitate, deoarece a îndrăznit să critice partidul, al cărui membru era. Dacă doriți să știți mai mult despre acest om curajos puteți găsii informații pe internet.
Dar că în anul de grație 2019, în țara Canada, un membru poate fi exclus doar pentru că a criticat asociația, asociație al cărei scop este tocmai apropierea celor ce au părăsit țara, mi se pare un vis urât.
Deaceea mi-am spus că dacă voi trece sub tăcere acest lucru, mă fac părtaș la o acțiune care nu convine nici valorilor mele personale și nici imaginii asociației în care mai bine de șase ani am lăsat o parte din sufletul meu.
Am văzut un acuzator, care cu mânie proletară și înarmat cu înregistrări din emisiunea de radio a învinuitului, a înfierat atitunea critică a redactorului. După părerea mea, maniera de a prezența acuzațiile, importanța exagerată dată declarațiilor celui învinuit seamănă mai mult a o răfuială personală.
Însă ceea ce m-a pus mai mult pe gânduri a fost atitudinea celor prezenți, care au acceptat toate acuzațiile aduse, fără alte comentarii. Acum câțiva ani, când am decis să mă retrag din conducerea asociației, am asistat la o altă ședință în care o persoană care pusese mult suflet și multă muncă în folosul comunității a fost marginalizată de o manieră asemănătoare.
Deoarece toate s-au întâmplat deja și concluziile sunt afișate pe situl asociației, scopul acestui articol nu e să disculpe învinuitul și nici să caute vinovați ci, mai degrabă, să îndemne la reflexie și la punerea pentru noi înșine a câtorva întrebări. Oare ce am învățat noi, ca nație scăpată din mizeria și ipocrizia comunistă, de la țara gazdă în cei aproape treizeci de ani câți au trecut de la constituirea, în cea mai mare parte, a diasporei românești de astăzi?
Oare dialogul, toleranța , acceptarea diversității sunt doar simple vorbe, bune doar când ne convine? Oare în adâncul nostru tarele comunismului ne-au săpat creierul până la nivel de cod genetic?
Oare de cât timp mai avem nevoie pentru a învăța să ne respectăm așa cum suntem, cu calitățile si limitele fiecăruia?
Abia atunci când o să găsim răspunsuri la toate acestea, o să putem spune că am emigrat cu adevărat.
