Verișoara mea Elisabeta, o femeie ca o fântână, limpede și misterioasă, e maestru Reiki. Are în palme un ochi pătrunzător. Mi-a pipăit aura și mi-a spus că am încă din copilărie un conflict nerezolvat cu latura mea feminină. Și nu întâmplător partea stângă a trupului meu, care ar fi jumătatea feminină, e plină de răni de la cap până la degetele piciorului. Zona asta e mereu rigidă, nu se ferește, încasează totul.

Nu știu ce traumă din copilărie mă ține înțepenit astfel. O încordare de o viață. Poate să fie, a zis Elisabeta, nefericitul fapt că mama m-a dat la casa de copii.

– M-a dat la cămin, dar nu m-a abandonat, am replicat. Mă iubea. Și am iubit-o mult și eu.

Căutând împreună răspunsul, momentul acela ce ar fi putut declanșa conflictul meu interior, gâlceava mea cu femeia, mi-am amintit de o întâmplare bine ascunsă în umbra memoriei.

– Poate că țața Ileana e cauza, am strigat!

Țața Ileana era vecina noastră. O huidumă de femeie, rupea poarta cu țâțele când venea pe la noi. Muncea prin gospodărie și mama îi dădea pentru asta un purcel, când făta scroafa, găini, făină, ceva bănișori, mă rog, cum le era învoiala.

Era încă tânără, deși mie, cu dinții abia răsăriți, mi se părea bătrână. Era venetică în satul nostru. Fugise de un bărbat care o bătea crunt. Unul mic și uscat, părea un țânțar agresiv pe lângă nevastă-sa, însă o dovedea fiindcă țața Ileana, săraca, era ea mare la trup,dar slabă de înger. Și cam prostuță, plângea din nimic, bisericoasă ca o măicuță și tare iubitoare de copii. Toată ziua ne lua în brațe, ne pupa, se juca cu noi.

Primul șoc a fost, probabil, când m-a strâns la piept. M-am simțit ridicat de la pământ, unde mă simțeam puternic pe piciorușele mele desculțe, și trântit între doi munți de carne, mirosind a sudoare. Nu puteam să mă zbat. Țâțele ei uriașe absorbeau zbaterile mele. Eram prizonier. Poate atunci am devenit clustrofob. În cele mai insuportabile coșmaruri ale mele , devastatoare, mă văd blocat într-o țeavă moale.

Într-o zi  eram la țața Ileana. Mama, plecată cu treabă la oraș, mă lăsase în grija ei.

Pe la amiază, după ce am alergat prin ogradă până mi-am ros unghiile de la picioare, mi s-a făcut somn și țața Ileana m-a culcat pe un țol, la umbra unui cireș.

Eu am ațipit, ea s-a apucat să măture ograda. Era tare curată femeia, poate de aia a și primit-o mama să trebăluiască pe la noi prin casă.

CITEȘTE ȘI:  Ziarul românesc

A luat-o cu măturatul de la poartă și venea încet-încet cu spatele spre fundul curții, unde dormeam eu.

Când s-a apropiat de mine am auzit prin somn hășcâitul măturii de sorg pe pământul gol. Am deschis ochii. Țața Ileana, aplecată să tragă o grămăjoară de gunoi pe făraș, stătea cu fundul fix deasupra mea. Mare cât o planetă.

Planeta aceea primea lumină de la soare prin țesătura fustei de stambă. Avea ecuatorul vertical, împărțind-o în două jumătăți gigantice. Atât de mari, încât absorbeau lumina.

O gaură neagră se forma la îngemănarea emisferelor. Era mare cât un cuib de cocostârc. În loc de rămurele, cuibul era țesut din păr, din șomoioage încâlcite. Iar din mijlocul încâlcelii atârna, stacojie, limba cocostârcului.

Gaura neagră a absorbit cu furie și lumina ochilor mei de copil. M-am simțit prins în gravitația planetei, tras în hăul întunecat.

– Ohoalei! am strigat eu cu umire, cu spaimă.

Și pe loc am leșinat!

Nu mi-am mai revenit după aceea.

Mama îmi povestea că visam urât, mă trezeam din somn țipând, nu mai mâncam, eram galben ca ceara, tremuram continuu, făceam în pat.

Nimeni nu știa ce am. Poate eram deocheat?

M-a dus mama la baba Cumpătoaia să mă descânte.

– Asta e sperietură, nu deochi, a spus baba, expertă. Ia vezi cine a speriat băietul.

Țața Ileana, când a luat-o mama la rost, a zis că m-a îngrozit câinele, cică s-a repezit să mă muște. Ce dulău avea! Numai dacă dădea din coadă și îți îngheța sângele în vine!

– Să-mi aduci păr de la câine, să-l afum pe băiet, că altfel nu-i trece – a cerut baba Cumpătoaia.

A cerut mama de la țața Ileana niște păr de câine. M-a afumat Cumpătoaia, dar nu mi-a trecut. Tot făceam pe mine, plângeam tremuram.

Doftoroaia a zis că descântecul ei n-are cum să dea greș. Dacă nu mi-a trecut, înseamnă ori că e păr de la alt câine, ori că nu de la câine e sperietura. Să caute mama sperietoarea.

Eu nu ziceam nimic. Parcă acea dihanie care a scos limba la mine, de sub fusta țaței Ileana, îmi mâncase și puținele cuvinte pe care le puteam rosti.

Mă topeam. Țaței i s-a făcut milă de mine și a mărturisit. I-a spus mamei, ca între femei, ce nație de câine m-a speriat.

Iar m-a luat mama în brațe, iar m-a dus la vrăjitoare. Într-o fugă m-a dus, că începusem de-acum să mă și sufoc.

– Ți-am zis eu că nu e de la câine!  a găgăit baba, printre dinți, cu satisfacție. Ți-am zis! Ia să-mi aduci acum păr de la Ileana să afumăm copchilul. Altfel nu scapă.

CITEȘTE ȘI:  Domnul Găină și păunii săi. Un erou al tranziției

Ce era să facă biata mamă? M-a lăsat orăcăind într-o covată la Cumpătoaia și s-a dus într-un suflet la vecina. Pe jumătate rugând, pe jumătate poruncind, i-a strigat:

– Ileană, tu mi-ai nenorocit băietul, tu să mi-l faci bine, auzi?! Ia să-mi dai niște floci! Chiar amu!

Țața Ileana, femeie miloasă, n-a stat pe gânduri. S-a dus în casă, a făcut ea cum a făcut, Dumnezeu știe, și s-a întors cu părul cerut. Îl ducea în pun pumni și mai cădea și pe de lături.

– Nu-i cam mult? – a întrebat mama. Afumăm tot satul.

– Lasă să fie. Că și sperietura băietului e mare. Trebuie afumat bine.

Mama a luat-o la fugă spre Cumpătoaia ținând la piept fuiorul de câlți. Țața Ileana, sincer îngrijorată de starea mea, i-a strigat peste gard:

– Vezi să nu-l împrăștii pe drum, că altul nu mai am!

Mult păr n-a pierdut mama pe drum fiindcă, ajungând la Cumpătoaia, baba s-a crucit:

– Doamne-ferește, Ilenuță hăi, dar ce mi-ai adus tu aici? Erau de-ajuns trei fire, că eu vreau să afum băietul, nu să fac o flanea.

Și m-a afumat cu tot părul, dacă tot îl avea, de-a mirosit a femeie grasă și fără bărbat până la marginea satului.

Mama se jura, când îmi povestea toate astea, că după ce m-a descântat Cumpătoaia am adormit buștean, iar când m-am trezit nu mai aveam nimic, eram sănătos și vesel ca și înainte de a mă fi uitat la soare printre bucile vecinei noastre.

Mărturisesc că n-am crezut povestea mamei. Ei îi plăcea să povestească vrute și nevrute, doar că le mai înflorea, ba le și scornea cu totul când nu avea ce povesti. A murit mama, Dumnezeu s-o ierte, și eu am rămas încredințat că întâmplarea era o născocire de-a ei. De aceea nici nu mi-am asumat-o ca experiență, nici n-am mai povestit-o cuiva.

Dar după câțiva ani, venind odată prin sat, m-a oprit la colț o babă. Era slabă, crăcănată, gheboasă. Stătea, strâmbă, sprijinită într-un băț și mai strâmb. N-o cunoșteam, așa cum nu cunoșteam multă lume din satul din care plecasem de la șapte ani.

– Nu ești tu băietul Ilenii? – m-a întrebat bătrâna. Voruță!

– Ba da, am zis, mirat că m-a strigat pe numele de alint. De unde știți?

– De unde știu! Ș-amu miroși a chizda mé!

Ad