Niciun popor nu are, în momentul de față, mai mulți prieteni declarați decât poporul venezuelean. Și toți îi vor, nu se poate altfel, binele.
Venezuelenii se zbat de ani de zile într-o criză economică extenuantă, viața lor cotidiană suferă de penurii dramatice la bunurile cele mai elementare (unt, zahăr, ouă, făină, medicamente) în condițiile unei inflații halucinante (1 000 000 % în 2018). Inflația a făcut ca salariul lor minim lunar să fie echivalentul a 3 $ US.
E mai mult decât o recesiune profundă. Într-o țară care părea, la un moment dat, sub Hugo Chavez, un exemplu reușit de regim socialist, criza aceasta este o veritabilă tornadă economică și socială în care a distrus toate certitudinile politice.. Hugo Chavez era aproape divinizat în straturile populare și Nicolas Maduro a beneficiat o vreme de aura lui.
Dar regimul lui Chavez nu a mascat oare, sub o aparență paternalistă și generoasă, o subtilă și complexă politică de monopolizare a puterii ? Și nu cumva tocmai el este cauza îndepărtată a crizei de azi? Opoziția radicală, cea care a apărut încă din primul an al președinției lui Maduro, este convinsă că așa stau lucrurile. Această primă opoziție avea drept coloană vertebrală tineretul studențesc, lumea universitară în general și a pus în evidență încă de la început un clivaj care a condus apoi, tot mai rapid, pe măsura adâncirii crizei economice, la destrămarea coeziunii sociale.
Inițial, straturile populare vedeau în Nicolas Maduro un moștenitor politic legitim al lui Hugo Chavez, un lider revoluționar devotat sensului istoric imprimat Venezuelei de acesta. Opoziția era considerată ca fiind reacționară, animată doar de dorința de a denigra și a compromite guvernarea revoluționară și socialistă.
Dar gestiunea deficitară și scăderea pe piața mondială a cursului petrolului, principala sursă de venituri ale Venezuelei, penuriile tot mai frecvente au făcut ca baza socială de susținători ai lui Nicolas Maduro să se diminueze drastic până la a deveni minoritară încă din 2016.
Firește, au contribuit mult la disoluția ei și agresivitatea represivă a regimului față de numeroasele manifestații anti-Maduro, și alegerile prezidențiale dubioase din 2017, și sabordarea de către urmașul politic al lui Chavez a Parlamentului dominat de opoziție.
Autoproclamarea în ianuarie 2019 a lui Juan Guaido ca președinte interimar al Venezuelei a oferit o alternativă posibilă la ruinarea socialistă a țării.
Și atunci au apărut ori s-au intensificat intervențiile prietenilor.
Statele Unite, în primul rând, l-au recunoscut ca președinte legitim pe Juan Gauido, au evocat posibilitatea unei intervenții militare în favoarea opoziției, au trimis ajutoare umanitare (refuzate de Nicolas Maduro) și și-au exprimat hotărârea de a fi ”alături de poporul venezuelean.” De asemenea, au inițiat sancțiuni economice severe contra guvernului venezuelea spre a-l destabiliza. Dar Nicolas Maduro a găsit în toate aceste inițiative ocazia să identifice un țap ispășitor pentru toate dificultățile venezuelenilor: de vină sunt americanii!
Tot ca prieten s-a manifest și Rusia, iubitoare de Maduro. Rușii lui Putin consideră că protestele venezuelenilor nu sunt venezuelene, ci orchestrate de Statele Unite. Rusia a trimis și ea 300 de tone de ajutoare umanitare, primite călduros de Maduro precum și două avioane cu 100 de militari și 35 de tone de material. Ca să descurajeze amestecul străin în treburile interne ale venezuelenilor. Rusia lui Putin nu se consideră, se vede bine, o putere străină. Nu e exclus chiar, să nutrească sentimente fraterne ca altădată pe timpul lui Stalin, Hrușciov și Brejnev față de țările europene din fostul ”lagăr socialist.”
Apropiată de Rusia, ”în cuget și-n simțire” pare Cuba. Cuba este un loc posibil de refugiu pentru Maduro și tot Cuba participă în Venezuela cu trupe spre a-l sprijini să rămână la putere. Cel puțin așa afirmă americanii, dezmințiți însă, nici nu se putea altfel, viguros de autoritățile cubaneze.
O prietenă mai discretă și mai conciliantă este China. Ea îl susține tot pe Maduro, dar nu e de acord cu confruntarea și preconizezază negocierea între el și Guaido. Bineănțeles, o negociere care să schimbe totul, dar să nu modifice nimic.
În Europa, venezuelenii pro-Guaido au prieteni numeroși în Uniunea Europeană care l-au somat pe Maduro să organizeze alegeri prezidențiale corecte. Maduro a refuzat cu indignarea cuiva care s-a săturat de atîtea alegeri, mai ales că cele care au fost deja s-au încheiat cu rezultate bune
Grupul de la Lima, un alt grup de prieteni format din 11 țări latino-americane și Canada, sprijină, de asemenea, opoziția și consideră că régimul lui Nicolas Maduro este ”ilegitim și dictatorial”.
Cu toată demonstrația de forță a guvernului în recenta confruntare (30 aprilie) cu opoziția, e foarte probabil ca stabilitatea lui să mai atârne doar de un fir de ață. Criza economică, socială și morală este fără ieșire, atât timp cât Nicolas Maduro se limitează la rețete de represiune, inspirate din experiența falimentară a atâtor dictatori contestați de popoarele lor.
Pe termen scurt ori mediu, el va fi înlăturat de la putere. Problema cu adevărat complexă și cu un deznodământ incert este însă dacă înlocuitorul lui – Juan Guaido ori altcineva – va fi capabil să dea impulsul necesar redresării rapide.
O tranziție prea îndelungată, fără efecte pozitive imediate riscă să fragilizeze și mai tare țesutul social căci populația, istovită de climatul politic și economic dezastruos este nerăbdătoare.
Istoria recentă ne arată că în Rusia, profund tulburată și suferindă de politica dictatorială a lui Stalin, există la zeci de ani de la moartea acestuia mulți nostagici care-l evocă plini de respect și vorbesc despre regimul lui criminal cu mîndrie. Desigur, scuza lor este că nu au trăit direct experiența acelui regim.
Dar într-o Venezuelă cu un alt regim politic, oamenii care au trăit și scurta perioadă fastă din timpul guvernării lui Chavez, vor avea oare suficientă energie și răbdare să suporte în continuare alte privațiuni? Câți dintre ei nu vor redeveni chaviști și, împreună, o mulțime manipulată de ”revoluționari” veroși și avizi de putere? Poate chiar cu ajutorul prietenilor ruși și cubanezi. La care se pot adăuga și prieteni turci sau iranieni. O societate selectă. De prieteni bine intenționați.
Foto: Rodrigo Suarez – CC BY-NC-ND 2.0
