„Să mergem împreună cu puterea memoriei!”, a fost îndemnul pe care Francisc I, episcopul Romei, l-a adresat Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
Fiecare, de la vlădică şi până la opincă, a înţeles ce-a vrut şi mai ales ce-a putut.
„Memoria” la care se referea Papa este memoria propriilor păcate şi neputinţe sufleteşti şi, în niciun caz, memoria răului care ni s-a făcut. Creştinul autentic iartă şi uită răul care i s-a făcut atât în plan personal, cât şi colectiv. În schimb, ţinând minte răul pe care el l-a pricinuit altora, nu va mai greşi.
Mesajul venea după o săptămână încărcată de ură şi resentimente generate de alegeri şi condamnări la pedepese cu închisoarea. România fusese din nou împărţită în „pesedişti” şi „restul lumii”. Primii, peste două milioane, după numărul de voturi, au fost consideraţi automat „duşmani”, „asistaţi social”, „şterşi pe creier”. Nimeni din tabăra „democraţilor anticorupţie” nu s-a întrebat, cu bună-credinţă, ce i-a determinat pe aceşti români să (mai) voteze un partid-gaşcă şi ce le lipseşte de fac asta. Nimeni nu a manifestat înţelepciune şi empatie, adică nimeni nu s-a pus în locul celui pe care-l huleşte.
Practic, Papa a venit într-o Românie dezbinată, nu la nivel politic, ci la nivel social, cu cetăţeni hotărâţi să nu-şi recunoască unii altora statutul de oameni. Bineînţeles, Suveranul Pontif ştia unde merge şi s-a pregătit temeinic în prealabil. A dat mesaje pe tema corupţiei, spunându-ne delicat că accentul ar trebui să cadă pe vindecarea acestei boli, nu pe „uciderea” bolnavilor.
Le-a vorbit şi secuilor, minţiţi şi furaţi de propriii lideri care nu sunt aleşi în judeţele lor, dar care obţin voturi-cadou prin Botoşani, Neamţ şi Constanţa, într-o mare conspiraţie a partidelor-gaşcă. Le-a vorbit şi ţiganilor, cerând iertare pentru discriminările făcute de-a lungul timpului, mai ales de către Occident – de la toleranţa-zero în Elveţia, din secolele trecute, şi până la ororile celui de Al Doilea Război Mondial. Sigur că a fost dus într-un „mediu controlat”, la Blaj, şi nu prin Zăbrăuţi (Bucureşti, sectorul 5), acolo unde ar fi putut da peste realităţile foarte dure ale acestei comunităţi, ca să ne exprimăm delicat.
Papa Francisc a mizat pe emoţie, ca şi predecesorul său, Ioan Paul al II-lea, cu douăzeci de ani în urmă. Ambii au venit într-un colţ de lume latină, greu încercat de istorie, dar în care creştinismul autentic a triumfat.
Acum, ca şi în urmă cu două decenii, poporul a reacţionat la apariţia în mijlocul său a unui OM, cald şi smerit. Măcar pentru trei zile, românii au uitat de mizeria politicii autohtone, cu toate că aşa-zişii demnitari n-au ratat niciun prilej de a sta în primele rânduri la slujbe şi de a rânji electoral în faţa camerelor de filmare.
Poporul, care n-a avut acces în catedrale şi la mesele festive, a simţit pe străzi şi în pieţe vuietul Duhului Sfânt şi liniştea ce-l însoţeşte. Românii şi-au reamintit că practicarea creştinismului se face zi de zi, prin gesturi aparent minore, dar încărcate de iubire. Normalitatea i-a plăcut atât de mult poporului încât nici n-a mai băgat în seamă prostul gust şi obtuzitatea celor care pretind că-l reprezintă.
Oamenii au văzut Logan-ul cu care s-a deplasat Papa, dar au ignorat limuzinele celor care, în treacăt fie spus, au depus un jurământ al sărăciei (da, şi ierarhii sunt tot călugări, pentru cei care nu ştiu sau au uitat).
Românii au sesizat, cu siguranţă, şi ridicolul în care au căzut unii moderatori TV, emoţionaţi până la pioşenie de „mulţimile de oameni care l-au ovaţionat pe Papă”, deşi nu cu mult timp în urmă comentau sarcastic pelerinajele de Sf. Dimitrie cel Nou şi Sf. Parascheva.
Aceiaşi moderatori şi „jurnalişti” n-au mai calculat, de această dată, „milioanele de euro plătite de români” pentru vizita Suveranului Pontif şi nici n-au mai spus că „ne-am fi putut construi o bibliotecă”, asemenea finlandezilor, cu aceşti bani. Nu s-au mai numărat nici incidentele petrecute printre credincioşi în jurul Catedralei Naţionale şi nici nu s-a mai adus în discuţie eventuala „autorizaţie pentru stingerea incendiilor de la ISU”.
Poporul care a rezonat la mesajele Suveranului Pontif a uitat de aroganţă şi jignire, de ură şi dezbinare. Dincolo de toate aspectele ce ţin de aparatul de imagine al Vaticanului, emoţia pe care o stârneşte Papa Francisc îşi are sursa în simplitate şi smerenie. Dumnezeul propovăduit de creştinism nu este un Dumnezeu al opulenţei şi al luxului, contrar senzaţiei lăsate deseori atât de ierarhia catolică, cât şi de cea ortodoxă. Dumnezeu este în noi, iar singura modalitate de a-l accesa rămâne deschiderea ferestrelor sufletului nostru, îmbâcsit de individualism şi prefăcătorie.
Papa Francisc găseşte în români terenul fertil pentru a semăna Cuvântul. Poporul în mijlocul căruia s-a aflat timp de trei zile este deschis şi tolerant, iar episcopul Romei şi-a dat seama că în România a găsit ceva ce Occidentul a pierdut demult.
Foto. Președinția României
