Ziarul nu mergea fără Costică Noapte. El era combustibilul acelui motor care scotea pe țeavă, săptămânal, o gazetă de patru pagini, „Atitudinea”, trompeta de hârtie care zvârlea o muzică nouă, îndrăzneață, peste Botoșaniul fesenist până la isterie. Era în acel sălbatic an 1990.

De multe ori, Costică era și uleiul, și lichidul de răcire, era culbutorul și tachetul, era și arborele cotit, fiindcă uneori o dădea cotită și dispărea din redacție, și atunci stăteam toți cu articolele în pix, nu știam ce să facem cu ele. Numai el știa mersul la tipografie, el trata, la sânge, cu meseriașii.

În ziua aceea n-a venit la ședința săptămânală.

Ne uitam speriați unii la alții. Ce facem cu gazeta?

Eram câțiva reporteri de ocazie, ieșiți cu pixurile-n dinți din înghesuiala revoluției, nici nu ne cunoșteam bine între noi, unii nici cu limba română nu făcuseră cunoștință. Costică Noapte, de exemplu, sărise de la Autobaza 1 Marfă direct în redacția gazetei, s-a pus pe scris articole, iar mai târziu s-a făcut și poet – scoate cărți acum și organizează un festival literar la Botoșani.

Știam toți cât de important era Costică în redacție, dar atunci, când articolele noastre se ofileau pe hârtie, lipsite de lumina tiparului, ni s-a părut că amicul nostru era mai mult decât necesar, că el era însăși gazeta, scumpa noastră gazetă, și că fără prezența lui providențială inimile nostre de tineri reporteri s-ar fi oprit și s-ar fi scurs ca niște pixuri ținute la cald.

L-am căutat acasă. Stătea în centru, într-o magherniță cu verandă. Atunci am văzut că era și pictor. Peste tot, numai plăci uriașe, de PFL, acoperite cu femei așezate într-un cot, pe divan, cu fusta ridicată ațâțâtor un pic deasupra genunchiului.

Nevastă-sa nu știa nimic de el, nu venise seara acasă.

Pe la amiază s-a aflat nu știu cum că Noapte era internat la spital. M-am dus repede la el. Să-mi dea banii de tipografie, cheia de la magazia unde țineam hârtia de ziar… Dar bietul Costică nu putea deschide gura. Zăcea în pat, desfigurat, mai mult mort decât viu. Două gogoși de carne vânătă îi crescuseră în loc de ochi. Buza de jos, ruptă, atârna peste bărbie. Avea două furtunuri subțirele băgate în nări și prin alt furtun i se băga în vene, pic-pic-pic, un lichid limpede ca vodca. Părea să nu respire.

M-am îngrozit. Cică, mi-a spus doctorița, fusese bătut. Nu se știa cum, și de cine, și de ce. Cineva a sunat la Salvare, echipajul l-a găsit zăcând pe asfalt pe la Piața Centrală.

Imediat am făcut legătura cu articolul lui Costică, din ultimul număr, ceva legat de mafia de la benzinării. Clar, îl tocaseră băieții! Nu era prima oară când un ziarist de la „Atitudinea” o încasa. Eu însumi, cu o săptămâna mai devreme, luasem o scândură în cap, tot la piață. O doagă de butoi mai exact. De amenințări, ce să mai zic, curgeau gârlă.

Când le-am povestit tipografilor în ce hal era Costică, întâi n-au vrut să tipărească numărul, că dacă nu-și mai revenea omul și rămâneau neplătiți? Pe urmă li s-a făcut milă și au zis că tipăresc pe datorie.

În picioare, lângă linotipist, am dictat un articolaș: «„Atitudinea” nu va fi scrisă cu bâta!”». L-am semnat cu pseudonim, Tudor Cozia, că era plină pagina de numele meu. Eram puțini reporteri și semnam cu tot felul de pseudonime ca să părem mai mulți.

ilisoi articol

L-am sunat pe corespondentul „României libere” din Iași. A doua zi a dat știrea că un ziarist botoșănean a fost bătut bestial ca să fie redus la tăcere. A scris și „Adevărul”. A publicat ceva chiar și concurenta noastră, „Gazeta de Botoșani”, fostul ziar al partidului comunist.

După ce am declarat greva foamei, în semn de protest față de actul criminal, seara a venit și Televiziunea Română Liberă, singura televiziune pe atunci. Mișcați de această neașteptată solidaritate a breslei, eu și Florentin Florescu am spus cuvinte frumoase, la televizor, despre Costică Noapte.

Costică devenise erou național! Era simbolul luptei pentru libertatea presei, pentru dreptul de a spune adevărul.

articol fake news

Pe lângă el, ne simțeam și noi niște eroi. Oamenii ne trimiteau mesaje de încurajare la redacție. Câțiva ne-au adus de băut, că asta era permis în greva foamei. Mulți ne opreau pe stradă și ne încurajau. Ne smulgeau gazeta din mâini – noi o scriam, noi o vindeam, Costică strângea banii.

Când a deschis ochii, două fante mici în mormanul de carne, eram lângă el. Și Florentin Florescu era. Amândurora ne-au dat lacrimile de emoție.

Tremurând, l-am atins pe Costică pe mână, ușor, să nu-l doară.

– Te iubim, Costică! Ești eroul nostru, să știi! Cum s-a întamplat?

A întors capul într-o parte, strâmbându-se de durere. Din tăietura ochilor lui s-au prelins lacrimi.

– Nu mi-a intrat cartea! a șoptit el, cu greu, printre buzele sparte.

Atunci am înțeles. Pierduse la poker. O luase zdravăn fiindcă nu-și plătise datoriile.
N-am dat nicio erată. L-am lăsat să fie erou mai departe – și așa a rămas. Erau vremuri tulburi și aveam nevoie de eroi. Și nici nu ne-am supărat pe el. Ce să-i faci omului? Dacă nu i-a intrat cartea…

Ad