Stăteam liniştit pe balcon şi sorbeam din ceaşca de cafea, gândindu-mă la generaţiile de europeni păcălite „în dragoste” de vara din Quebec.

Anul acesta, mulţi arbori au înfrunzit târziu, spre sfârşit de mai, dând dovadă de precauţie… O precauţie ce se dovedeşte din ce în ce mai necesară în toate aspectele vieţii montrealeze.

Deodată aud un urlet care părea venit din epoca de piatră, printr-o inexplicabilă comprimare a timpului şi a spaţiului, dar însoţit, într-un mod la fel de bizar, de versurile celebre ale lui Calvin Harris. „I need your love”, răcnit de Fred Flintstone, de la bordul la fel de celebrului său vehicul. Wilma, soţia lui Fred, nu părea a fi prin preajmă, iar asaltul liniştitului cartier părea iminent, sâmbătă, la opt dimineaţa, printr-un „Yabba-Dabb-Doo”.

Mi-au trebuit câteva secunde bune să mă dumiresc. Un conducător auto, beat… de fericire, deschisese geamul maşinii care îl transporta, probabil spre subiectul fericirii lui. Omul a oprit, regulamentar, la semnul „Stop” din intersecţie şi a continuat să se chestioneze retoric, la acelaşi nivel sonor: „How deep is your looove…”

Nu acelaşi lucru l-a făcut biciclistul cu căşti mari şi roşii îndesate pe cap, care a ignorat semnul „Stop” şi a trecut razant prin faţa unei alte maşini angajate în traversarea intersecţiei. Scârţâitul frânei şoferului care era să-l proiecteze pe biciclist în copacul de lângă drum şi claxonatul prelung ce a urmat au năruit şi ele speranţa vecinilor mei de „faire la grasse matinée”.

Părăsesc balconul, cu suficientă adrenalină eliberată în corp pentru a-mi începe activităţile de luni, darămite pe cele de sâmbătă dimineaţa. Cobor la garaj cu gândul că şofatul în Montreal tinde să devină „ruleta rusească”. Şi asta i-a trecut prin minte unui om care a condus un deceniu şi jumătate în Bucureşti…

N-apuc să fac bine dreapta pe bulevard că una dintre maşinile acelea de livrat colete – le ştiţi, cele dreptunghiulare şi cu portierele mereu deschise – opreşte brusc în faţa mea.

Şoferul porneşte luminile de avarie şi coboară agale pentru a lăsa o cutie mică la uşa casei de pe sensul opus. Cealaltă bandă era blocată, cum altfel!?, de lucrări. „Morcovi” oranj şi baricade fosforescente semnalau începerea săpăturilor „arheologice”, bineînţeles că după weekend încolo. Şi, culmea!, tocmai pe o porţiune de drum proaspăt asfaltată.

În general, şoferii din Montreal sunt obişnuiţi cu „zugrăvirea” câtorva gropi cu asfalt, treabă care ţine cel mult trei săptămâni. Restul gropilor, mici şi medii, sunt lăsate strategic în jurul celor „reparate”, probabil într-o complicitate a drumarilor cu service-urile auto. Aşadar, rar vezi o asfaltare mai serioasă, iar dacă se întâmplă, ea este plătită cu vârf şi îndesat, atât din bani publici, cât şi din energia nervoasă a şoferilor blocaţi luni în şir în trafic.

Oricum, odată cu topirea zăpezii, cel mai mare oraş francofon din lume după Paris începe să fie invadat de lucrări programate să dureze până în pragul următoarei ierni. Dacă eşti nefericitul posesor al unei maşini, de care chiar ai nevoie, nici nu ştii cum să reacţionezi la venirea sezonului cald.

De bucurat, n-ai cum să te bucuri, cel puţin din două motive. Primul ar fi legat de drumurile distruse ca după bombardamente şi, ulterior, blocate pentru reparaţii efemere. Al doilea ţine de invazia bicicliştilor care nu respectă nicio regulă şi care se cred semizei ai şoselelor, înzestraţi cu drepturi divine asupra „nenorociţilor” din jur. Acestora li se adaugă motocicliştii care, atunci când nu circulă în grupuri „ameninţătoare”, cu viteză sub limita admisă şi blocând două benzi, fac slalom pe auorutele şi aşa jalnice.

Ce să mai zici de pietonii care traversează fără să se asigure, blocaţi mental şi vizual în telefoanele (mai) inteligente!? Merită amintiţi aici, deşi nimeni nu-i va scoate de pe şosele până nu vor fi chemaţi într-o lume mai bună, şoferii a căror tinereţe se situează undeva între perioada Prohibiţiei din SUA şi debarcarea din Normandia. Ce-i drept, aceştia din urmă măcar nu ies în trafic la ore de maximă aglomeraţie. Îi vezi, de regulă, la sfârşit de săptămână, cu scaunul lipit de volan, circulând încet, foarte încet, pe două benzi şi semnalizând dreapta pentru a se duce la stânga.

În astfel de condiţii, ajungi să-ţi doreşti bicicletă, asemenea surorii lui Bulă (pentru cei care ştiu bancul, imposibil de reprodus aici). Nu mai vrei nimic, nici vară, nici iarnă, nici ieşiri la iarbă verde sau la mall. Vrei doar să ai un serviciu la care să ajungi cu metroul şi un hipermarket, lângă casă, la care să poţi ajunge pe jos, atunci când rămâi fără provizii.
În stilul acesta, primarii Montrealului, în frunte cu Madame Plante, se pot felicita reciproc pentru că au reuşit să aducă un oraş la stadiul „ecologic” de junglă.

Foto: CaribbCC BY-NC-ND 2.0

Ad