La 15 iulie 1869, margarina inventată de farmacistul şi chimistul francez Hippolyte Mege Mouries, după ce Napoleon al III-lea promisese un premiu celui care va reuşi să obţină un substitut satisfăcător pentru unt, a fost patentată.
Termenul margarină derivă de la acid margaric descoperit de Michael Chevreul în 1813 şi denumit aşa datorită formei pe care o ia grăsimea topită, asemănătoare perlelor (”margaron”, în greacă, înseamnă perlă).
Se credea atunci că acidul margaric este, alături de acidul oleic şi acidul stearic, unul dintre cei trei acizi graşi care intră în componenţa majorităţii grăsimilor animale.
În 1853, Heintz a descoperit că acidul margaric era de fapt doar o combinaţie de acid stearic şi acid palmitic, necunoscut anterior. Cum însă Mege Mouries a folosit la prepararea substitutului său pentru unt un extract de grăsime animală care se presupunea atunci că ar conţine acid margaric din plin, şi-a botezat produsul margarină.
Până la sfârşitul secolului, margarina a devenit un succes comercial atât în Europa cât şi în Statele Unite.
Cu toate acestea, produsul a fost întâmpinat cu rezistenţă din partea industriei lactatelor şi din partea guvernului.
La început, margarina a fost catalogată drept ”un drog periculos”, iar comercializarea sa a fost restricţionată. Apoi a fost impozitată şi a devenit, ca alcoolul şi tutunul, produs de contrabandă.
O altă problemă a fost şi culoarea: nuanţa naturală a margarinei fiind mult mai deschisă decât cea a untului, era necesară adăugarea unor coloranţi alimentari pentru a obţine nuanţa pe care o ştim noi astăzi. Unele state au interzis însă colorarea margarinei, se arată într-un documentar Agerpres.
Photo de Veganbaking.net 
