Satul se chema Lilieci. Nu foarte departe de București. Am ajuns acolo pe urma unui tanc sovietic.
Un domn oarecare, mic întreprinzător de-al nostru, a cumpărat tancul din Ucraina. Rămăseseră multe de la Armata Roșie, după căderea imperiului. Erau ieftine, se găseau și la bazar.
Fiindcă nu putea importa armament, istețul nostru afacerist – șmecher, cum s-ar spune – a scos tunul de pe tanc și a pus în loc un braț cu gheară, din acelea folosite la stivuit bușteni.
De-acum, împotriva evidenței și a trecutului său belicos, se numea buldoexcavator. Atât de pașnic!
Utilajul a ajuns la firma prefectului de Gorj, onestul domn Mugurel Surupăceanu. Spun „onest” deoarece firma era de fapt a mamei lui. Aici, la Surupăceanu, tancul a căpătat o frumoasă culoare portocalie. Astfel primenit, temutul utilaj sovietic, adus din Ucraina cu 5.000 de dolari, a fost vândută Regiei Autonome ROMSILVA, cu 300.000 de dolari. Tancul n-a făcut niciodată nimic în calitatea lui de buldoexcavator, în afară de fum și uimire în jur.
Zăcea pe la Târgoviște într-un dezastruos concubinaj cu rugina.
Femeia pe care o căutam în Lilieci, doamna Lișcă, văzuse cu ochii ei cum excavatorul, fiind pus la muncă în pădure, s-a comportat exact ca un tanc. Îmi trebuia mărturia ei ca să-mi iasă un reportaj bun. Am găsit-o la chioșcul propriu, în centru. Văzând că ROMSILVA începe să se înarmeze, și pentru că nu făcuse armata, doamna Lișcă s-a simțit în plus pe-acolo și a plecat, s-a apucat de comerț.
La chioșc, mai mult muște decât mușterii. Femeia le alunga alehamite cu un fel de măturoi de celofan. Când a auzit pentru ce o caut, s-a băgat sub tejghea. A trebuit să cumpăr ceva ca s-o scot de-acolo. Pâine.
– De care doriți? Am proaspătă și toastată.
– Dați-mi una proaspătă și una cum ziceți dumneavoastră.
Cu pâinile în brațe, deodată parcă inspiram mai multă încredere. Nu mai eram reporterul băgăcios, ci un client simpatic, arâtând chiar un fel de tandrețe pentru marfa dumneaei.
Femeia s-a deschis încet-încet și, animată de amintirea acelor momente unice, când pădurarii au ieșit cu tancul la arat în pepinieră, a intrat cu vervă în discuție, a spus tot.
La sfârșit am întrebat-o cum o cheamă. Numele din buletin.
– Lilili, a spus ea.
Am rămas câteva clipe cu pixul în aer, cu mâna ridicată. De la subsuoară venea un miros irezistibil de franzelă proaspătă.
– Doamna Lili Lișcă, nu? În buletin sunteți Lili sau Elena? Ca să-l scriu corect în articol.
– Lilili, a repetat ea, privindu-mă cu nesfârșită candoare, dar și cu fermitate, cu acea siguranță de sine a unei femei care văzut cândva un tanc.
– Da? Ce nume simpatic! E ca în refrenul ăla popular: „Hai li-li, li-li, hai li-li, li-li”. Deci: Lilili Lișcă, da?
– Nu. Decât Lilili.
– V-ați tăiat din nume? Ați tăiat coada. Lilili… șcă.
– Nu, domnule. Lilili mă cheamă.
– Ăsta e nume de scenă sau ce?
– Nu. Așa mă cheamă pe mine. M-a chemat Lișcă Lili, dar acum mă cheamă Lilili.
Am mușcat un colț de pâine ca să mai trag de timp. Ca să înțeleg dacă femeia râdea de mine sau dacă ar fi putut, legal, să-și schimbe numele și prenumele într-un nume unic, ceva ca Narghita sau Fuego. Văzându-mă așa încurcat, doamna Lilili, fostă Lili Lișcă, a scos de sub tejghea o foaie A4 cu buletinul în copie.
Era mai tânără în buletin. Și chiar frumușică. Și o chema Lili, prenumele, iar numele ei era Li.
– A, zic eu luminat deodată, vă cheamă Lili Li! – și am făcut o pauză lămuritoare între Lili și Li.
– Nu, Li Lili – mă corectează ea.
– Mă rog, noi la ziar așa scriem, cu prenumele înainte. Deci Lili Li, nu Li Lili.
– Sau așa, cum vreți. Mie lumea îmi zice doamna Lili.
– Dar cum de vă cheamă Li, doamna Lili? Era frumos și Lișcă.
– M-am măritat cu domnul Li. Domnul Li e chinez.
– Da? Ce frumos! Și dacă e soțul dumneavoastră, de ce-i ziceți „domnul”?
– Așa e la ei, așa se spune. Și zic și eu pe regula lor.
– Și el vă zice doamna Li?
– Nu, el îmi zice simplu, Lili. Măi Lili.
– Hm… Doamna Lili Li… Poate sunteți rudă acum, prin alianță, cu Jet Li.
– Cine e Jet Li?
– Cum, nu știți cine e Jet Li? Nu se poate! E un fel de Bruce Lee, un actor karatist, bate tot, mai ceva ca Van Damme.
– Nu știu, poate om fi rude. O să întreb de domnul Li.
– Foarte interesant, foarte… am mormăit eu molfăind. Au ajuns chinezii și aici, ne schimbă numele, obiceiurile… Iată, mâncăm pâine toastată, ne globalizăm. Dar cum se face de v-ați luat cu un chinez?
– Păi eu când eram la ROMSILVA țineam și chioșcul ăsta. Mă mai duceam în Europa, la bazar, să cumpăr hăinuțe, una-alta pentru chioșc. Marfă. Și domnul Li avea acolo o tarabă cu chinezării. Așa ne-am cunoscut. Azi un pantalonaș, mâine o flaneluță, poimâine niște ciorăpei, gata dragostea. S-a mutat domnul Li aici…
– În Lilieci…
– Da. Ne-am luat cu acte, avem și o fetiță împreună…
– Cum o cheamă?
– Elena. Dar noi îi zicem tot Lili sau Lilica. Și prin sat lumea îi zice Lili. Lili a lui Li.
– Din Lilieci.
– Da.
– Dar la școală, la catalog?
– Li Elena.
Doamna Lili îmi arată o poză cu Elena. O chinezoaică frumușică, în brațele unei țărănci cu vârstă incertă, ceva între 50 și 70 de ani, așa cum sunt femeile de pe la sate, peste care timpul nu se mai obosește să lase urme distincte, le îmbătrânește și-atât. De bună seamă, bunica. Stau la o masă festivă, cu domnul Li în capul mesei. La mijloc e o rață cu portocale.
– Tare frumușică e fetița. Să vă trăiască!
Am plecat un pic amețit din Lilieci. Lilili, Li Lili, Lili Li îmi suna în cap. Și parcă mirosea în tot satul a furnici în copac și a urechiușe de lemn, iar sfinții de pe fațada bisericii mă priveau cu ochi oblici.
