Pentru mulți dintre dumneavostră vacanța de anul acesta se conjugă încă la timpul viitor, sau și mai bine la cel prezent. Pentru mine vacanța începe cu a fost. A fost scurtă, dar plină de bucurii, de surprize plăcute, dar și de multe momente de reflecție.
Mai întâi și mai întâi am avut bucuria să revăd o țară care, cel puțin pe unde am trecut, freamătă de activitate. Nu am crezut vreo dată să ajung să spun, dar acum trebuie să mă înclin în fața evidenței: șoselele românești sunt de mai bună calitate decât cele din zona metropolitană și cred că aș putea include toată țara Quebecului în comparație.
Deci, dacă peste tot se fac șmecherii cu asfaltul, constat că nu românii sunt campionii. Am închiriat o mașină de la Otopeni și am purces prin țară, mai cu treabă, mai de plăcere. Așa am avut bucuria să vizitez oameni, locuri și amintiri. M-am închinat la mormitele celor ce au fost de un neam cu mine și am făcut cele trebuincioase pentru pomenirea lor.
Am hălăduit prin piețe, buticuri, magazine mai mici sau foarte mari. Am mâncat bucate bune și am băut vinuri de calitate. Am privit posturi de televiziune de trei surcele ce bat apă-n piuă cât e ziua de lungă, cu titluri din ce în ce mai bombastice și cu anunțuri cutremurătoare de ultimă oră.
Am văzut, tot pe micile ecrane, super specialiști în toate și nimic. Mereu aceiași, indiferent de subiect, vorbesc discuții, încearcă să creeze opinii, se mângâie pe burtă și gânguresc de plăcere ori de câte ori sunt plătiți. Dacă am înțeles bine, tot acest circ are ca scop menținerea cotei de audiență cât mai sus. Ca să nu vă mai spun despre știrile de la ora 17, care trebuie să conțină zilnic ceva violuri și crime sadice.
Din fericire pe lângă cei hipnotizați de micile ecrane, am văzut și oameni prinși în nevoile zilnice, pentru care întreaga mașinărie de făcut frică nu mai reprezintă decât un divertisment ridicol.
Zborul spre țară a fost cu o companie germană, căruia nu e necesar să-i dau numele, dar care, în ciuda unei întârzâieri la plecare, și-a făcut treaba onorabil. Întoarcerea spre Montreal s-a potrivit să fie cu compania noastră națională, vopsită în roșu.
Citisem nu demult un articol pe net în care se povestea despre numărul foarte mare de țări și de companii de aviație ce se opun legii canadiene cu privire la drepturile și protecția pasagerilor din transportul aerian. Legea, dacă am ințeles eu bine e făcută să ne protejeze pe noi pasagerii de o mulțime de rele, de la întârzieri, vânzări de bilete peste numărul de locuri, pierderi de bagaje și multe altele.
O fi bună nu o fi, nu mă pricep, dar nu am găsit în ea nici un articol pentru sau despre bunul simț. Și când spun asta, mă refer la cele mai bine de zece ore petrecute într-un avion vechi și fără comoditați al companei care acum mai bine de un an anunța cu surle și trâmbițe zboruri directe pentru București de la Montreal sau Toronto.
Un zbor de două, trei ore cu un avion de aceiași vârstă cu căpitanul, și cu scaune învelite în doc ieftin, în care trebuie să-ți cumperi aproape tot, ar putea fi înțeles, cu condiția că la asemenea condiții să se aplice o scădere a prețului.
Dar un zbor de zece ore cu un asemenea aparat și pentru care plăteșți același preț că pentru oricare altă companie care-ti oferă un mult mai bun confort și comodități, poate fi numit oricum, dar nu cinstit.
Sper că românul de la cârma companiei canadiene de aviație să realizeze într-o bună zi că nația asta a noastră nu e făcută doar pentru clasa a treia.
Și pentru că vreau să termin cu o notă pozitivă, faptul că majoritatea pasagerilor erau bunici ce veneau în vizită la nepoți, precum și lipsa micilor ecrane de pe spătarele scaunelor au contribuit mult la socializare. Așa că tot răul are și ceva bun.
Foto de: Nabil Molinari – CC BY-NC-SA 2.0
