Vă propun, de la bun început, să lămurim un lucru: majoritatea covârşitoare a românilor care au emigrat n-au făcut-o pentru că li se urâse cu binele.
Speranţa de a câştiga mai mulţi bani şi de a duce o viaţă mai îmbelşugată reprezintă, probabil, principalul motiv pentru care au plecat de acasă. Deci nu a fost vorba de emancipare intelectuală, de lărgire a orizontului cultural.
Totuşi, sunt şi dintre aceia care au vrut să se conecteze la o civilizaţie mult mai bine aşezată istoric, la o civilizaţie care nu a suferit traume precum comunismul. Numărul românilor care au vrut să înţeleagă lumea şi să-şi deschidă mintea este indiscutabil mai mic decât cel al românilor aflaţi încă pe prima treaptă a piramidei lui Maslow (cea a trebuinţelor primare).
Nu este o ruşine şi nici o vină să urmăreşti, înainte de toate, bunăstarea materială. Poate fi o alegere onorabilă atât timp cât ai bun-simţ. Ridicolul apare însă când, simţindu-te îndestulat, începi să scoţi capul din „coteţ” şi să guiţi la ceilalţi.
Mi-a fost şi îmi este dat să văd o grămadă de personaje care-şi afirmă „identitatea” ţării de adopţie, într-o română aproximativă. Asta nu înseamnă că vorbesc corect sau măcar acceptabil vreo altă limbă, „de adopţie”. Dacă nu sunt în stare să scrie şi să vorbească bine propria limbă maternă, să nu vă imaginaţi că sunt capabili de mai mult.
Este genul acela de semianalfabeţi pentru care tot ce-i românesc e prost şi tot ce-i străin e minunat. Ei sunt cei care, descoperind „minunea” creditelor bancare, au suficientă vreme de pierdut pe Facebook. Iată un excelent catalizator al frustrărilor cu care au emigrat!
România, cu tot ce a avut şi are ea, este oglinda care li se aşează mereu în faţa ochilor.
Acolo se văd aşa cum sunt de fapt, fără „fardurile” canadiene, englezeşti sau franţuzeşti: parveniţi mărunţi, lipsiţi de un minim şi igienic simţ al măsurii.
Numai astfel de personaje pot nega evidentele disfuncţionalităţi din ţara care i-a adoptat.
Aceşti „români de ocazie” şi-au ucis simiţul critic în speranţa unei adopţii totale şi necondiţionate, care să-i plaseze într-o poziţie superioară „foştilor conaţionali”. Dacă, de pildă, cineva spune că la Montreal îţi distrugi maşina în gropile din carosabil, se găseşte repede unul care să-i „recomande” să se întoarcă la Bucureşti, dacă nu-i convine situaţia. Duşmanul măruntului parvenit este acela care nu stă „cu căciula-n mână”, care nu-şi atribuie o altă identitate decât cea cu care s-a născut.
Paradoxal, măruntul parvenit se vrea canadian, englez sau francez dar stă proptit în „gardul” României, având mereu câte ceva de comentat la orice ştire din „fosta” lui ţară. El citeşte site-urile româneşti şi îi critică, de regulă agramat, pe „săracii” care au rămas „în urmă”. Desigur, asta nu-l împiedică să lăcrimeze „patriotic” la chefuri cu ţuică şi muzică populară, să-şi cumpere pufuleţi şi parizer de la magazinele româneşti şi să se laude în faţa rudelor cu maşina achiziţionată în leasing. El nu-şi învaţă copiii româneşte pentru că „n-o să mai aibă nevoie”, dar nu scapă niciun prilej de a-i trimite vara „la bunici”.
Măruntul parvenit este sluga perfectă. Sluga perfectă cauţionează orice porcărie sau ilegalitate care se petrece în ţara lui de adopţie, strigând patriotic că „la voi /în România/ e mai rău”. Unui astfel de personaj este inutil să-i explici că ţara care l-a adoptat, la grămadă, a ajuns atât de prosperă tocmai pentru că oamenii care au construit-o au reacţionat la abuzuri şi ilegalităţi. Că libertatea de exprimare şi critica constructivă au dizlocat moravuri incompatibile cu democraţia. Că semnalarea discriminărilor mascate, a individualismului acerb şi a carenţelor grave în educaţia tinerilor este o datorie cetăţenească, oriunde te-ai afla.
Nu înseamnă că eşti „bun canadian” sau „bun francez” dacă te prefaci că nu vezi lucruri grave care se petrec în societăţile respective. Cum nu înseamnă că oamenii care vorbesc despre acestea trebuie să plece din societăţile în cauză. Fiecare este stăpân pe destinul lui, inclusiv sluga perfectă, emigrată cu coada între picioare.
Comunismul, cu toate ororile lui, a fost posibil din cauza unor astfel de personaje. Dacă nu ar fi ajuns în Occident şi ar fi fost ţinut în lagărul socialist, măruntul parvenit s-ar fi descurcat la faţa locului. Cu siguranţă ar fi fost activist de partid, torţionar sau măcar turnător. Totuşi, istoria a făcut ca respingătorul personaj să vieţuiască în „lumea liberă”, bucurându-se deplin de consumerism şi corporatism, care-i vin mănuşă.
Să nu uităm însă un aspect: maxima toxicitate a măruntului parvenit, a slugii perfecte, constă în aceea că-l ţine departe de comunitate pe românul de bun-simţ. Acesta din urmă ar vrea să fie la un loc cu ai lui, să-şi afirme identitatea reală, dar fără a fi asociat cu personaje groteşti pentru care trădarea este „profesiune de credinţă”.
