În zilele noastre, cuvântul acesta denumește o realitate cunoscută de toată lumea, dar pe care limbajul corectitudinii politice o face dificil de etichetat.
Pentru Mihail Kogălniceanu, în 1844, provincialii erau cei care locuiau dincolo de barierele Iașiului. Mai mult sau mai puțin bogați, necunoscători ai obiceiurilor din capitala Moldovei, naivi și imprudenți, victime sigure ale unor tentații costisitoare, ei erau de asemenea lipsiți de rafinamentele vieții urbane. Oamenii aceștia erau ciudați, erau ridicoli, erau, marginali sau, altfel spus, excentrici, în sensul de periferici, îndepărtați de centru.
Găsim relația aceasta centru – ex-centru și în istoria universală între națiuni. Roma a fost un centru al lumii antice față de care neamurile nomade care trăiau din incursiuni, jafuri și prăzi de război erau un ex-centru agresiv și primitiv. Barbarii, cum îi numeau romanii și grecii, erau inamici ai Imperiului și inamici între ei dar, în aceeași măsură și provinciali. Căci în raport cu Imperiul, erau inamici doar relativi, nu doreau distrugerea ordinii, legislației și stilului roman de viață, ci doar însușirea lor. Lor li se adresa în secolul al IV-lea e.n. adagiul ”dacă trăiești la Roma, trăiește ca romanii” care definea foarte bine atitudinea recomandată pentru orice provincial care ajungea în celebrul oraș.
Mult mai târziu, Italia a devenit și ea un asemenea centru a cărei influență odată cu dinamismul Veneției și cu Renașterea a iradiat în toartă Europa occidentală. Școlile italiene de pictură, marii lor artiști Giorgione, Leonardo da Vinci, Michel Angelo, Rafael etc au marcat și au produs reacții catalizatoare în pictura franceză, engleză și olandeză. Francezii, germanii, englezii vizitau marile orașe italiene cu sfiala, dar și cu entuziasmul unor provinciali, dornici de ameliorare prin imitare și înțelegere a ceea ce vedeau.
De fapt, de-a lungul timpului, ștafeta a trecut de la unii la alții. Franța era un centru iradiant pentru englezi în Evul Mediu timpuriu, și mai târziu, în secolele XVII-XVIII pentru germani, când Gottfried Wilhelm Leibniz scria filozofie mai ales în franceză și latină, iar moda era ca scrisoruile particulare nemțești să folosească multe expresii franțuzești. Englezii cu revoluția lor industrială, au uimit și încurajat elanul tehnologic în întreaga Europă occidentală în secolul al XIX-lea, germanii cu universitățile și filozofia lor au stabilit în același secol modele de spiritualitate care au stimulat și uneori transformat gândirea multor intelectuali din Europa – Franța, Anglia și chiar România unde societatea Junimea și Mihai Eminescu erau germanofili. S-a adăugat între timp, un alt centru masiv, și atrăgător pentru întreaga lume Statele Unite ale căror structuri democratice, creativitate, forță economica sunt până astăzi puncte de reper universale.
Europa de est a rămas în mare măsură, secole la rând, în afara acestor schimburi de valori și a fost obligată să se consoleze un timp nepermis de lung cu un statut de margine primitivă a Europei, de zonă excentrică.
În cultura română, un boier luminat, Dinicu Golescu, publica în 1826 un memorial (Însemnare a călătoriei mele, făcută în 1824, 1825 și 1826) ) despre vizitele sale în Austria, Elveția. Bavaria, Elveția. Impresiile lui erau proaspete, naive, vii, hrănite de dorința de a vedea și în țara natală ceea ce-i plăcea în țările vizitate. Dar chiar dacă de la Dinicu Golescu până spre sfârșitul secolului al XIX-lea România a străbătut un drum lung, cu multe capcane, către modernizarea și integrarea sa în civilizația occidentală, totuși războaiele mondiale și apoi paranteza comunistă de peste patru decenii i-a stopat evoluția și i-a accentuat statutul de tară provincială. Și, totodată, visătoare la paradisul de lumină și prosperitate din ”centrul lumii”, format de Europa occidentală și Statele Unite.
Dar nu doar Europa de est se află în discuție. Despre o țară din centrul Europei, Cehosolvacia, un lider occidental spunea în ajunul izbucnirii celui de-al doilea război mondial că e ”o țară îndepărtată despre care nu știm nimic”.
Așa ceva nu mai este posibil astăzi. Niciuna dintre țările est și central europene nu mai sunt niște margini ori niște țări îndepărtate despre care nu se știe nimic. Acum se știe grație mijloacelor și rețelelor de comunicare dezvoltate exponențial ce e bine și ce e rău și care sunt căile de urmat pentru consolidarea binelui, căci modelele de studiat și de urmat sunt transparente și accesibile tuturor. ”Centrul”, adică Uniunea Europeană, este încântat să desființeze ”provincialismul” celor care vin din urmă, istoviți de deceniile comuniste. Așa încât, atunci când elitele politice din țările est și central europene invocă particularisme naționale pentru a evita sincronizarea cu noul care li se potrivește, ele nu fac altceva decât să cultive un provincialism politicianist.
Scriitorul Milan Kundera, vorbind despre literatură și provicialism, a adus în discuție două noțiuni originale: contextul mic și contextul mare. Contextul mic este cel al literaturii naționale, contextul mare, cel al literaturii universale.
Există scriitori importanți pentru literaturile naționale, așadar pentru contextul mic și există scriitori importanți pentru literatura univcersală, așadar pentru contextul mare. Victor Hugo, de exemplu, care nu a influențat prin nimic literatura universală este un scriitor remarcabil doar pentru literatura franceză adică pentru contextul mic. Dar Cervantes, Rabelais, Diderot, (cu romanul Jacques fatalistul), Dostoievski, Appollinaire, Kafka, Eugène Ionesco etc. sunt importanți în egală măsură și pentru contextul mare, pentru literatura universală pe care au influențat-o, fiecare în genul literar în care s-au afirmat.
Terminologia lui Milan Kundera este pertinentă și pentru distincția provincie – centru. O provincie (ori o țară provincială) este un context mic în care tot ce se întâmplă, se creează, se gândește nu are decât o importanță locală. În centru, în schimb, evenimentele, creațiile, concepțiile, disputele teoretice și științifice radiază spre exterior, exercită o influență semnificativă.
Revoluția franceză ar fi un exemplu clasic pentru întreaga Europă.
Istoria ne arată că dinamismul societăților occidentale se datorează în mare măsură dialogului dintre ele, sincronizărilor repetate între unele și altele care au condus la fixarea unei identități europene aparte și la construcția Uniunii Europene. Provincialismul, în lumea de azi preocupată îndeaproape de securitate, identitate, prosperitate este o sursă de slăbiciune, izolare și eșec.
Photo by Muffet 
