Nu știu unde se duc cuvintele când mor. Nu știu ce le face să se desprindă din vorbirea noastră ca frunzele de copac. Alunecă în uitare, apoi în dicționarele de arhaisme și mor. Putrezește înțelesul în ele.

La un moment dat, când sunt răscolite din colbul scrierilor vechi, nu mai știu decât inițiații ce înseamnă, ce au însemnat cândva. Nu-mi rămâne decât să accept explicația lui Borges, care spunea undeva că limbile mor, ca tot ce e construit de om, și numai limba munților sau a stelelor ar dăinui veșnic, dacă munții sau stelele ar vorbi. Și poate nici aceea.

Nu știu nici de ce cuvintele se satură uneori de sensul lor și îl leapădă, cum se dezbracă de cămașa lor crisalidele, devenind altceva. Aș putea să întreb un lingvist, sau un poet, căci poeții au răspuns la orice, dar prefer să păstrez fiorul continuu al mirării că se întâmplă așa. Mă lipesc intim de naivitatea mea.

Dintre cuvintele copilăriei mele, nu atât de îndepărtată în raport cu durata de viață a unui cuvânt, mi s-a făcut dor deodată de „țață“. De cuvântul ca atare, cu sonoritatea lui dulce, ca a suptului la țâță, de „a“-urile lui dolofane, de tot universul, astăzi stins, din silabele lui surori.

Mi s-a făcut dor când l-am auzit la televizor pe un politician zicându-i altui politician, o femeie, „țață“. Și, în gura lui, cuvântul dulce din copilăria mea a plesnit ca un bici, iar din șfichiul gros au sărit bale.

CITEȘTE ȘI:  Mărul fermecat al copilăriei

Cum de a pierit frumusețea din acest cuvânt și cum de a fost înlocuită cu altceva? În stupul binemirositor au năvălit șoarecii și, alungând albinele, l-au umplut de excremente cu izuri grele. Ceea ce era frumos, plin de respect, de dragoste, ceea ce indica riguroasa așezare într-o societate, un cuvânt al situării a devenit astăzi un cuvânt de ocară, silabele lui sonore seamănă acum cu sunetul palmelor trase peste obraz.

Înlocuirea e totală, sensul e răsucit până la contrariu. Avem practic alt cuvânt. Și mă întreb asemenea poetului: dar unde sunt cuvintele de altădată?

„Țață era” mama. Vecinii, neamurile, toți îi ziceau „țață”. Puteau foarte bine să-i spună simplu, pe nume: Ileana. Sau: fa Ileană. Că nici „fa“ nu era de ocară. „Fa” a avut aceeași soartă a cuvintelor curățate pe dinăuntru și umplute cu altceva.

Oamenii din sat îi ziceau mamei „țață” și nu altfel pentru că mama era o femeie respectabilă și nu i se puteau adresa doar cu numele. Cu numele gol. Așa i se adresa tata, mama ei îi spunea la fel, pe nume. Apropierea lor le permitea asta. Erau situați toți acolo, la același nivel.

Pentru cei mai mulți numele și apelativul mamei se contopiseră într-un singur cuvânt: Țațaileana. Asta îi conferea mamei o nouă identitate, cu particula de politețe intrinsecă. O situa definitiv în rangul respectului general.

Când m-a întrebat învățătoarea cum o cheamă pe mama, am spus: Țațaileana. Mi s-a părut că în felul ăsta voi prelua ceva din prestanța mamei și o voi impresiona pe învățătoare. Să fi spus Elena, simplu, ar fi însemnat un nume și atât. Era plină clasa de Elene.

CITEȘTE ȘI:  Limbajul politic

Între oamenii din sat relațiile erau definite de aceste cuvinte. Nu erau doar Elena sau Dumitru, erau țața, nenea, cumătrul, bădia, foarte rar – și numai pentru sclifosiți – tanti.

Și sora mamei, țața Ana, devenise Țațana, pentru toți din sat, scutindu-i astfel de scoaterea pălăriei ori de o plecăciune: acestea erau incluse în apelativ.

Chiar și sora cea mai mică a mamei, țața Catinca, s-a bucurat de acest botez de stimă, cu toate că numele ei nu se lega bine de apelativ: Țațcatinca. Sau Țațca, mai simplu.

Surorile mai mici îi spuneau mamei „țață”.

Respectul, pe atunci, se învăța. Eram obligați să le spunem tuturor celor mai mari „țața“, „nenea“, „bădia“, „dumneata“. Chiar și surorilor și fraților. Așa era frumos. Dacă nu-i spuneam „țața Lucica“, soră-mea cea mare îmi dădea una peste gură. Dacă azi i-aș spune azi „țața Lucica“, tot așa:  mi-ar da una peste gură. Bădia Nicu, fratele mai mare, e azi doar Nicu. Nu știu când am încetat să le mai spun așa. Nu știu când au încetat să mai pretindă să li se spună așa.

Constat că în timpul vieții mele a murit un cuvânt. Dar moare cuvântul, sau moare în noi puterea de a-l face să existe? E atât de banal să spui că azi oamenii se respectă mai puțin, e atât de uzată explicația asta superficială! Dar e înfricoșător de adevărată.

Ad