Vacanța fără sfârșit

Când eram la casa de copii, în vara lui ’80, după clasa a șaptea, am ajuns în tabăra de la Snagov. Față de alte tabere unde mergeau căminarii, acolo era un rai!

Din păcate, tabără ținea numai o săptămână. Când să plec, o surpriză:

Tu – mi-a spus educatorul Anghel, zis Berbecul ‒ mai rămâi o tură pentru că înveți bine și meriți!

Și am luat-o de la capăt.

A doua zi de dimineață, când a sunat trompeta, am început cu drumul obligatoriu la veceu și la spălător, într-o latură a poienii. Pe urmă micul, prea micul dejun, cea mai subțire feliuță de pâine ce se poate tăia de mâna omului, un pătrățel de unt obosit, din care ieșeau broboane de apă, ca sudoarea, o linguriță de gem și o cană de ceai nu mai mare decât o călimară. Apoi imnul și ridicarea steagului, discursul directorului și gata: urma bălăceala și pânditul fetelor prin tufișuri. Fetele din București, venite la plajă, căci în tabără eram numai băieți de pe la casele de copii din țară.

La masa de prânz veneam numai dacă ploua. Altfel, stăteam printre turiști, mâncam pâine goală în fața lor, clefăind, până se enervau și ne dădeau din parizerul lor.

Marți era zi de mers cu autocarul în București, la Muzeul Național de Istorie. Educatorii ne alergau prin muzeul ăla ca la Daciadă, nu apucam să vedem nimic.

Miercurea ne duceam la Antipa. Ochii la dinouzaur! Priviți sus! Acum în dreapta! Pac, pac, din câteva întoarceri ale capului fotografiam încăperea și țuști afară, ne trezeam pe trotuar înainte de a ne fi dat seama unde am fost și ce am văzut.

Supărarea ne trecea repede fiindcă de la Antipa plecam încolonați până la o cofetărie de pe bulevard. Acolo educatorul scotea un săculeț de pânză plin cu monede. Noi stăteam aliniați pe terasă, cu mâinile întinse, și el ne punea fiecăruia în palmă câte un leu. Treceam unul după altul prin fața automatului de înghețată, dădeam leul și primeam un cornet cu ceva roz și rece. O substanță care se topea când îi arătam limba, nici măcar când o atingeam, și ni se scurgea pe degete, pe brațe, până la coate. Într-un oraș mohorât și înfometat, undeva, în centru, 50 de copii puși militărește în rând își lingeau degetele.

În a doua săptămână, joi am prins serviciu la bucătărie. Așezați pe niște scăunele de lemn, curățam cartofi. Două femei grase, cu câte un băț în mână ‒ că doar eram în pădure, se învârteau printre noi și ne plesneau peste mâini când scăpam cuțitul mai adânc în cartof. Voiau să decupăm coaja la grosimea foiței de țigară, se te vezi prin ea.

Când s-a încheiat și a doua tabără, iar discursuri, recitări de poezii, foc de tabără, la revedere, tabără dragă, la revedere, noi plecăm, mi-am făcut bucuros bagajele de cu seară. Voiam să plec. Dar ce să vezi? Seria a treia, sosită de la cămin, era incompletă – și atunci educatorul m-a tras înapoi de pe scările autocarului. Să mai stau o tură, că învăț bine și merit.

Deci iar tabără! Trompetă, caca, spălat, feliuță, imn, steag, bălăceală, gagici. Trompetă, pipi, gem, autocar, muzeu, vâj-vâj, Ceaușescu, supă de cartofi, zbenguială, budincă, nani. Iar autocar, iar București, dinozaur, un leu, înghețată, pireu, nuferi, pâine, somn. Și iar feliuță, plajă, mâna sus, toți pe dreapta, toți pe stânga, cartofi prăjiți, alergătură, șmotru, noapte bună. Autocar, București, Cișmigiu, fără leu, fără înghețată, doar copaci și apă ca la Snagov, spectacol la Țăndărică, macaroane, sforăială. Cartofi, cuțit, coajă, jordie, pleosc! văleu!

Eram un elev bun. Meritam. Așa că am mai rămas încă o tură. Și încă una. Trompetă, imnetă, curățătof, mâncămuzeu, antipazaur, monedacii și romanii, snagovânăt, nuferință, plajale mare, cartof, of, of, of, vreau acasă! Totul se amesteca. Morișca se învârtea întruna. Țintuit pe o pală, treceam mereu prin același punct. Parcă intrasem într-o buclă temporală. Ca în „Ziua Cârtiței“.

Degeaba plângeam că vreau acasă, eram prea bun pentru asta. Vara trecea, iar eu, în loc să zburd pe dealuri în satul meu, făceam chirurgie pe cartofi în satul de vacanță și vizitam aceleași două muzee până făceam șanț în podele, cântam imnul și ridicam steagul, țopăiam în jurul focului, urlam la revedere, tabără dragă! Îmi era dor de mama, de prietenii mei de pe uliță, de caii din herghelia lui nănuțu’, de stâna lui moș Ion, de pădurea mea, de iazurile mele mâloase, colcăind de pește.

Abia prin august am scăpat de acolo. Venise un educator nou, cam slab de înger. I-am zis, plângând, că dacă nu mă trimite acasă cu primul autocar, mă înec. El s-a uitat lung la mine și a mormăit:

– Bine, bă, pleci cu prima tură. Dar n-ar trebui, pentru că am auzit că înveți bine, meriți.

De atunci n-am mai învățat așa bine. Și după atâția ani, când aud că vine vacanța de vară sau trec pe lângă Snagov, simt un gust puternic de cartofi în gură și o vargă de alun mușcându-mi degetele ca vipera. Și aud o voce: „Subțire, subțire! Curățați subțire, că altfel o să mâncați un căcat!“

La revedere, tabără dragă!

Viorel Ilișoi
Viorel Ilișoihttps://viorelilisoi.ro/
Cu debut în presă în 1990, Viorel Ilișoi a devenit unul dintre cei mai cunoscuți ziariști români. Scrie reportaje, cărți și colaborează cu diverse publicații din țară.

Ultimele articole

Articole similare