Ce a schimbat „cazul Caracal” în societatea românească? Evident, nimic. Între timp, apele s-au liniştit în politica de partid, sarabanda demiterilor de faţadă s-a oprit, iar oamenii obişnuiţi au revenit la obiceiurile lor cotidiene – plânsul de propria milă, înjurătura „eliberatoare” şi băşcălia de autobază.

O altă româncă (stabilită în Canada) a câştigat un turneu de tenis, motiv de scurtă împăunare naţională şi de uitare „sănătoasă” a nenorocirii celeilalte românce, cu trei ani mai tânără decât campioana şi cu mai puţin noroc în scurta ei existenţă pe plaiurile mioritice. Am numit-o pe Alexandra Măceşanu, copilă care a plătit cu viaţa nesimţirea puturoasă a funcţionarului român.

A sunat la serviciul de urgenţă 112 şi a simţit, până în ultima clipă, cum nesimţirea deschide larg uşa morţii. Au mai fost şi alte cazuri în trecut, dar le-am uitat, aşa cum am început deja să-l uităm şi pe acesta. Presa „se aprinde” câteva zile, maximum o săptămână, după care tace. Oare câte cazuri asemănătoare celui de la Caracal s-au mai întâmplat, fără ştirea publicului larg?

Cert este doar faptul că românii şi-au amintit în masă, cu acest trist prilej, de propriile experienţe-limită cu funcţionari ai statului, „oameni ca şi noi”. Chiar şi presa noastră cu memorie de peşte de acvariu a mai vânat câteva situaţii incredibile, petrecute imediat „după”: la Galaţi, doi tineri poliţişti stăteau relaxaţi în maşina de serviciu, deşi o fată avea hemoragie în stradă, iar trecătorii se agitau în jurul ei; o altă tânără a sunat la 112 pentru a raporta o agresiune şi i s-a spus că „nu există echipaj de poliţie disponibil”; o bătrână de 81 de ani a fost amendată în Bucureşti pentru că nu a traversat mai repede trecerea de pietoni.

CITEȘTE ȘI:  Salvaţi planeta de noi înşine!

Dar cele care contează cu adevărat sunt traumele personale, suferite de fiecare dintre noi în raport cu statul. Eu unul îmi amintesc foarte clar bătaia de joc pe care am îndurat-o la Administraţia Financiară, pe vremea când transmiterea electronică a declaraţiilor de venit era un vis prea frumos ca să se adeverească.

De asemenea, îmi amintesc perfect atitudinea unui funcţionar de la Direcţia de taxe şi impozite locale care, prin geamul despărţitor al ghişeului, îl înjura pe un cetăţean. Îmi amintesc că am sunat la 112 de mai multe ori pentru a semnala Poliţiei furturi şi bătăi în mijloacele de transport, iar de la capătul celălalt al firului „miliţianul” mi-a spus, printre altele, „ ce vrei dom`le!?”. Asta după ce am relatat faptele de trei ori, timp de vreo 20 de minute, unor persoane diferite. Şi mai am multe astfel de amintiri. Sunt convins că şi dumneavoastră aveţi.

De la moartea Alexandrei s-a mai desfăşurat şi un miting în amintirea violenţelor de pe 10 august 2018, dată la care jandarmii au snopit în bătaie oameni nevinovaţi. De atunci şi până azi nimeni nu a fost tras la răspundere. Ba chiar cei care au coordonat „operaţiunile” şi-au ocupat liniştiţi, în continuare, posturile de conducere. Totul după model sovietic şi, mai nou, putinist, unde protestatarii sunt bătuţi temeinic cu bocancii în burtă de către „jandarmi”, chiar dacă e vorba de femei însărcinate.

CITEȘTE ȘI:  Salvaţi planeta de noi înşine!

Tragedia petrecută recent la Caracal a luminat şi mai bine chipul hidos al „omului tranziţiei româneşti”, o corcitură dezgustătoare între „homo sovieticus” şi „homo americanus”. Un mare adevăr, împovărător ca o cruce a destinului, a ieşit din spaţiul privat, al experienţelor noastre de zi cu zi, în cel public, al dezbaterii televizate: instituţiile statului român sunt înţesate, astăzi, de specimene care adună în „ADN-ul” lor funcţionăresc tot ce-i mai rău în natura umană: incompetenţă, servilism faţă de şefi, aroganţă faţă de cetăteanul obişnuit, neam-prostie şi tupeu.

Politicienii de rang înalt şi trepăduşii din jurul lor, de la PSD şi până la actualul preşedinte al ţării, trecând obligatoriu prin „epoca Băsescu”, ei bine, toţi aceştia au făcut posibilă parazitarea ministerelor, agenţiilor şi organismelor guvernamentale, pe scurt a aparatului birocratic, cu tot soiul de nulităţi. Nulităţi care întreţin în continuare atmosfera de cloacă purulentă, pe principiul comunist „timpul trece, leafa merge”. „Ce faci, Nelule?”, îl întreba un funcţionar pe un altul. „Fac vechime!”, îi răspundea cel întrebat.

Vechimea în sistem a nulităţilor face aproape imposibilă reforma statului, cu actualele instrumente legale. Mai mult, cei care ne-au adus în această situaţie au monopolizat tema reformei statului. Alexandra Măceşanu, copila de 15 ani ucisă prin neglijenţa criminală a nulităţilor instituţionalizate, este folosită acum în campania electorală. Iar noi o vom uita ca şi când nici n-ar fi fost pe acest pământ.

Ad